Numerarul păstrat acasă nu este venit nejustificat Ce poate verifica ANAF și unde se oprește puterea fiscului - analiză de Daniel Udrescu

Legea poate limita anumite plăți în numerar, poate impune declararea banilor transportați peste frontieră și poate obliga contribuabilul să explice proveniența fondurilor într-o verificare fiscală. Niciuna dintre aceste reguli nu transformă însă simpla deținere a numerarului într-un venit, într-o contravenție sau într-o prezumție de evaziune fiscală. A confunda dreptul de a deține bani cu obligația de a proba sursa lor înseamnă a confunda existența patrimoniului cu nașterea unui venit impozabil.

Punctul de plecare trebuie să fie Constituția. Articolul 44 garantează proprietatea privată, iar alineatul 8 prevede că averea dobândită licit nu poate fi confiscată și că dobândirea licită se prezumă. Numerarul este un bun mobil și face parte din patrimoniul persoanei. Nicio normă nu obligă cetățeanul să își țină toate economiile într-o bancă și nicio normă fiscală nu instituie monopolul extrasului de cont ca probă a existenței banilor. Alegerea de a păstra economii în numerar poate ridica dificultăți de probă după mulți ani, dar dificultatea probei nu este echivalentă cu interdicția legală și nici cu inexistența banilor.  Mai mult, depunerile sunt garantate doar în limita a 100.000 de euro.  Ce faci dacă deții mai mult?  La bancă ai calitatea de creditor nu de proprietar al fondurilor tale.

Legea nr. 70/2015 este deseori invocată impropriu în această discuție. Ea disciplinează operațiunile de încasări și plăți în numerar și stabilește plafoane pentru anumite tranzacții. Obiectul său este circulația numerarului în operațiuni, nu păstrarea economiilor de către persoana fizică. Tot astfel, regulile vamale și cele privind prevenirea spălării banilor pot impune declararea numerarului în anumite împrejurări, în special la trecerea frontierei, dar nu instituie o interdicție generală de a deține numerar în propria locuință. O limită privind modalitatea unei plăți nu poate fi convertită, prin interpretare administrativă, într-o limită privind proprietatea asupra banilor.

În acest context, prezentarea drept „nereguli descoperite” a depunerilor de numerar în conturi, a cumpărăturilor plătite în numerar, a împrumuturilor acordate propriilor societăți sau a majorărilor de capital este juridic inexactă. Niciuna dintre aceste operațiuni nu este, prin natura ei, o neregulă fiscală. Ele sunt fapte patrimoniale licite care pot determina ANAF să verifice proveniența fondurilor. Neregula poate exista numai dacă, după administrarea completă a probelor, se constată un venit impozabil nedeclarat, o operațiune fictivă ori încălcarea unei obligații legale determinate. Operațiunea nu poate fi confundată cu neregula, indiciul nu poate fi confundat cu proba, iar imposibilitatea ANAF de a confirma o explicație prin propriile baze de date nu este echivalentă cu demonstrarea contrariului. 

Dar ce faci când sursa fondurilor este anterioară prescripţiei de control şi ANAF nu poate verifica pentru că legea nu îi permite.  Apoi mai ai Legea arhivării care limitează perioada de deţinere a documentelor justificative sau înscrisurilor documentare?

Aceeași rezervă este necesară față de afirmația potrivit căreia economiile păstrate în numerar sau veniturile obținute în străinătate „nu au putut fi susținute prin documente relevante”. Legea nu instituie un document unic prin care să fie dovedită existența numerarului și nu cere ca fiecare bancnotă economisită să rămână permanent trasabilă într-un cont bancar. Proba fiscală se administrează prin ansamblul mijloacelor prevăzute de Codul de procedură fiscală. Capacitatea de economisire, veniturile declarate, retragerile bancare, actele de vânzare, moștenirile, donațiile, împrumuturile, cheltuielile istorice și coerența conduitei financiare trebuie analizate împreună. Formula „nu s-au prezentat documente relevante” nu poate înlocui indicarea documentelor solicitate, explicarea relevanței lor, evaluarea probelor efectiv prezentate și motivarea pentru care acestea au fost înlăturate.

ANAF are, fără îndoială, dreptul să verifice situația fiscală personală. Articolul 138 din Codul de procedură fiscală și Ordinul președintelui ANAF nr. 675/2018 permit folosirea metodelor indirecte atunci când există un risc fiscal semnificativ. Autoritatea poate analiza drepturile și obligațiile patrimoniale, fluxurile de trezorerie, achizițiile, depunerile, împrumuturile și modificarea patrimoniului net. Dar scopul legal al procedurii este stabilirea situației fiscale reale, nu obținerea celei mai mari diferențe impozabile posibile. Articolul 6 din Codul de procedură fiscală obligă organul fiscal să aprecieze toate împrejurările relevante, iar articolul 12 consacră buna-credință. Ordinul nr. 675/2018 cere examinarea documentelor și informațiilor prezentate de contribuabil, a celor deținute ori obținute de organul fiscal și a oricăror alte elemente relevante.

De aceea, afirmația că ANAF ar căuta „fiecare leu care nu poate fi justificat” trebuie tradusă în limbajul exact al legii. Fiscul nu impozitează leul ca obiect material și nu poate impozita simplul fapt că acesta se află într-un sertar. Articolul 117 din Codul fiscal privește veniturile constatate de organele fiscale, în condițiile Codului de procedură fiscală, a căror sursă nu a fost identificată. Înainte de aplicarea unei cote, ANAF trebuie să demonstreze existența unui venit și să stabilească o bază impozabilă ajustată printr-o metodă legală, coerentă și verificabilă. Lipsa unui document preferat de inspector nu dovedește singură existența unui venit în perioada controlată.

Depunerea numerarului într-un cont bancar nu este, prin ea însăși, venit. Este o schimbare a formei în care aceeași valoare este deținută, din numerar în disponibil bancar. Dacă o persoană retrage 100.000 de lei, păstrează suma și o redepune ulterior, patrimoniul său nu crește cu încă 100.000 de lei. Tratarea depunerii ca venit nou ar dubla artificial aceeași valoare. ANAF poate întreba de unde proveneau banii depuși și poate confrunta explicația cu veniturile istorice, retragerile, vânzările, împrumuturile, donațiile, moștenirile și conduita financiară. Nu poate însă să sară peste această analiză și să transforme operațiunea bancară în fapt generator de impozit.

Nici achiziția plătită în numerar nu este venit. Achiziția este o utilizare a fondurilor. Ea poate indica faptul că persoana dispunea de resurse și poate justifica verificarea sursei lor, dar nu spune singură când au fost obținute resursele, din ce izvor provin și dacă erau impozabile. Banii pot proveni din venituri declarate în anii anteriori, din vânzarea unui bun, din restituirea unui împrumut, dintr-o moștenire, dintr-o donație, din economiile soților sau din alte surse neimpozabile ori deja impozitate. Metoda sursei și utilizării fondului devine falsă dacă toate utilizările sunt înscrise integral, iar sursele sunt eliminate selectiv ori soldul inițial este fixat mecanic la zero.

Același raționament se aplică împrumuturilor acordate propriei societăți și majorărilor de capital. Pentru persoana fizică, acestea reprezintă utilizări sau transformări ale fondurilor, nu venituri. Un aport la capital schimbă numerarul într-o participație, iar un împrumut acordat societății schimbă numerarul într-o creanță de restituit. ANAF poate verifica sursa inițială a banilor, realitatea contractului și traseul sumelor. Nu poate califica însă automat aportul ori împrumutul drept venit personal nedeclarat, deoarece operațiunea arată destinația banilor, nu izvorul lor fiscal.

Invocarea economiilor păstrate în numerar nu trebuie acceptată fără verificare, dar nici respinsă automat. Codul de procedură fiscală distribuie sarcina probei. Contribuabilul trebuie să dovedească actele și faptele care stau la baza declarațiilor și susținerilor sale, iar organul fiscal trebuie să își motiveze actul pe probe și constatări proprii și să stabilească starea de fapt completă. Inspectorul trebuie să evalueze capacitatea de acumulare, veniturile declarate și neimpozabile din anii anteriori, retragerile bancare, vânzările de active, moștenirile, donațiile, împrumuturile, cheltuielile obișnuite și coerența cronologică a explicației. Absența unui extras de cont care să arate păstrarea continuă a fiecărei bancnote nu autorizează ficțiunea că soldul inițial a fost zero.

Patrimoniul nu începe în prima zi a perioadei verificate. Articolul 110 din Codul de procedură fiscală prevede că dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale se prescrie, ca regulă, în termen de cinci ani, iar articolul 140 alineatul 2 stabilește expres că verificarea situației fiscale personale se efectuează în cadrul acestui termen. Consecința este că ANAF nu poate redeschide o perioadă prescrisă ca perioadă autonomă de impunere și nu poate stabili pentru aceasta o creanță fiscală. Dacă numerarul a fost acumulat înaintea perioadei neprescrise, organul fiscal poate examina realitatea sursei istorice numai în măsura necesară determinării soldului inițial și explicării utilizărilor din perioada legal verificabilă. Această examinare incidentală nu reînvie dreptul de impunere pentru anii prescriși și nu autorizează transferarea venitului presupus într-un an mai recent numai pentru a evita prescripția.

Prescripția nu șterge capitalul acumulat anterior și nu transformă patrimoniul existent la începutul perioadei într-un venit al primului an neprescris. Dacă o persoană a retras sau a economisit bani anterior și îi folosește într-un an verificat, sursa istorică trebuie analizată pentru a înțelege operațiunea curentă. A cere contribuabilului elemente care fac plauzibil soldul inițial poate fi legitim. A fixa soldul la zero numai pentru că banii nu erau bancarizați, pentru că perioada acumulării nu mai poate fi controlată fiscal sau pentru că nu mai există înscrisuri pe care legea nu obliga persoana să le păstreze nelimitat este o ficțiune, nu o constatare. ANAF nu poate folosi prescripția numai într-un singur sens, pentru a refuza examinarea realității patrimoniale anterioare, dar să atribuie fictiv întregul numerar unei perioade mai recente, încă neprescrise.

Veniturile din străinătate trebuie, de asemenea, analizate individual, nu respinse prin formule generale. Faptul că un venit „nu a putut fi confirmat prin schimbul de informații” descrie limita rezultatului obținut de ANAF, nu dovedește inexistența venitului. Absența confirmării nu este confirmarea absenței. Bazele de date pot fi incomplete, raportarea poate opera după alte criterii, informația poate fi transmisă cu întârziere sau venitul poate fi documentat prin contracte, state de plată, declarații fiscale, decizii de impunere, extrase, documente ale angajatorului ori certificate de rezidență. ANAF trebuie să administreze ansamblul probelor și să aplice convenția de evitare a dublei impuneri relevantă. Schimbul internațional de date este un mijloc de probă și de selecție la control, nu o prezumție absolută împotriva contribuabilului și nici singura modalitate legală de dovedire a unui venit extern.

Nici rezidența fiscală nu se stabilește exclusiv prin existența sau absența unui formular. Nedepunerea chestionarului la plecarea din România poate atrage consecințe procedurale și poate complica situația contribuabilului, dar rezidența se determină potrivit Codului fiscal și convenției aplicabile, prin criterii precum domiciliul, locuința permanentă, centrul intereselor vitale și șederea obișnuită. Plata unui impozit în alt stat nu stinge automat orice obligație în România, dar nici omiterea formularului nu permite ignorarea realității rezidenței și a mecanismelor de credit fiscal sau de evitare a dublei impuneri.

Datele despre închirieri prin platforme, tranzacții cu active digitale ori venituri ale creatorilor de conținut sunt indicii care trebuie calificate juridic. O încasare nu este întotdeauna egală cu venitul impozabil, iar rulajul nu este întotdeauna baza impozabilă. În cazul activelor digitale trebuie identificate achiziția, înstrăinarea, câștigul și anul realizării lui. În cazul platformelor trebuie stabilite proprietarul, perioada, cheltuielile recunoscute de lege și regimul aplicabil în anul respectiv. În materia TVA, depășirea plafonului poate crea obligații distincte, dar nu permite transformarea întregului rulaj într-un venit cu sursă neidentificată. Fiecare impozit are propriul fapt generator, propria bază și propria procedură.

Impunerea din oficiu pentru nedepunerea declarației este o estimare administrativă, nu un adevăr irefragabil. Contribuabilul trebuie notificat și are dreptul să prezinte declarația, documentele și explicațiile permise de procedură. Decizia din oficiu poate fi contestată, iar organul fiscal nu este eliberat de obligația motivării. Simplul fapt că o informație apare într-o bază de date nu înlocuiește calificarea juridică a sumei și nici dreptul la audiere.

O precizare decisivă privește cota de 70%. Prin Legea nr. 296/2023, articolul 117 din Codul fiscal a fost modificat, iar de la 1 iulie 2024 veniturile constatate de organele fiscale, a căror sursă nu a fost identificată, sunt supuse cotei de 70% aplicate bazei impozabile ajustate, împreună cu accesoriile stabilite prin decizia de impunere. Dar această cotă severă nu poate fi proiectată asupra veniturilor aferente perioadelor anterioare intrării sale în vigoare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat acest lucru prin Decizia nr. 2750 din 3 iunie 2026, pronunțată în dosarul nr. 641/39/2024. Instanța supremă a limitat obligația fiscală la suma rezultată prin aplicarea cotei de 16% pentru perioadele anterioare datei de 1 iulie 2024. Este importantă precizia juridică, hotărârea a fost pronunțată într-un litigiu individual și nu are, prin ea însăși, efectele generale obligatorii ale unei decizii în recurs în interesul legii sau ale unei hotărâri prealabile. Ea constituie însă un reper jurisprudențial de maximă autoritate și confirmă principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de articolul 15 alineatul 2 din Constituție. Data controlului sau a emiterii deciziei de impunere nu poate schimba legea materială aplicabilă venitului la data realizării sale.

Decizia ÎCCJ nu validează automat baza calculată de ANAF și nu transformă orice diferență patrimonială într-un venit real. Ea rezolvă problema cotei aplicabile în timp. În fiecare dosar rămân de verificat separat existența venitului, anul realizării lui, corectitudinea metodei indirecte, soldul inițial de numerar, evitarea dublei contabilizări, natura împrumuturilor și transferurilor, sursele neimpozabile și respectarea procedurii. Un contribuabil poate avea dreptate atât asupra cotei de 70%, cât și asupra inexistenței bazei de impunere, iar cele două apărări nu trebuie confundate.

În concluzie, ANAF poate cere explicații, poate verifica și poate respinge susțineri neverosimile printr-o motivare bazată pe probe. Nu poate însă crea prin practică administrativă o lege care nu există. Nu există obligația generală de a păstra economiile exclusiv în bancă, nu există prezumția legală că numerarul ținut acasă este venit nedeclarat și nu există regula potrivit căreia lipsa unei confirmări bancare înseamnă automat sold zero. Există dreptul de proprietate, prezumția dobândirii licite a averii, obligația contribuabilului de a coopera și de a prezenta probe, precum și obligația corelativă a fiscului de a stabili complet, echitabil și motivat situația fiscală reală. Fiscul poate urmări venitul neimpozitat, dar nu poate impozita numerarul numai pentru că este numerar.

Surse juridice principale, Constituția României, articolele 15 alineatul 2 și 44, Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în special articolele 6, 12, 55, 72, 73 și 138–146, Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, articolul 117, Legea nr. 70/2015, Ordinul președintelui ANAF nr. 675/2018 și Decizia ÎCCJ nr. 2750 din 3 iunie 2026, dosarul nr. 641/39/2024.