În analiza sa, Daniel Udrescu, CPA, Expert Contabil Judiciar și Auditor, explică de ce PNRR trebuie privit ca un instrument de finanțare, nu ca o strategie națională, și arată cum confuzia dintre granturi, împrumuturi și obiective economice riscă să transforme accesul la fonduri într-un cost pe termen lung pentru România.
Există o afirmație repetată aproape obsesiv în discursul politic: „Trebuie să îndeplinim jaloanele PNRR, altfel pierdem banii”. Pentru un profesionist financiar, propoziția ridică imediat o problemă. Despre ce bani vorbim, granturi sau împrumuturi? Ce cost suportăm pentru îndeplinirea jalonului? Mai este măsura eficientă în condițiile economice actuale? Și, înainte de toate, jalonul servește strategiei României sau România a ajuns să servească jalonului?
Aici cred că se află una dintre marile neînțelegeri ale PNRR.
Orice finanțare este un mijloc, nu un obiectiv economic. O societate comercială nu contractează un credit pentru simplul motiv că banca este dispusă să i-l acorde. Mai întâi stabilește investiția, îi calculează costul, fluxurile viitoare, rentabilitatea și riscul și abia după aceea alege finanțarea. Dacă proiectul nu justifică împrumutul, faptul că banii sunt disponibili nu transformă creditul într-o oportunitate.
Statul nu ar trebui administrat după principii mai puțin riguroase.
În cazul PNRR, confuzia devine și mai importantă deoarece sunt puse sub aceeași etichetă publică „banii europeni” două categorii economic diferite, granturile și împrumuturile. Un grant neutilizat poate reprezenta într-adevăr pierderea unei resurse. Un împrumut necontractat nu reprezintă însă, prin el însuși, o pierdere. Ar deveni o oportunitate pierdută numai dacă investiția care urma să fie finanțată ar fi produs un beneficiu superior costului și riscului datoriei.
Această distincție elementară dispare aproape complet din discursul politic.
De aici începe ceea ce aș numi capcana „morcovului și biciului”. Morcovul este tranșa de finanțare, biciul este perspectiva suspendării ei. Politicianul ajunge astfel să fie evaluat după suma „atrasă” și după numărul jaloanelor bifate. Este un stimulent administrativ foarte puternic, dar nu neapărat un criteriu de eficiență economică.
În momentul în care obiectivul guvernării devine încasarea tranșei, raportul dintre scop și mijloc se inversează.
Nu mai întrebăm dacă o reformă este bună pentru România, ci dacă este necesară pentru jalon. Nu mai întrebăm dacă investiția produce suficientă valoare, ci dacă este eligibilă. Nu mai întrebăm dacă există astăzi o soluție mai bună decât cea proiectată acum cinci ani, ci dacă schimbarea ei ne creează probleme cu finanțatorul.
Or, chiar Regulamentul european arată că PNRR nu trebuie înțeles astfel.
Art. 21 din Regulamentul (UE) 2021/241 permite modificarea planului atunci când acesta, inclusiv jaloanele și țintele relevante, nu mai poate fi realizat integral sau parțial din cauza unor circumstanțe obiective. Mai mult, explicațiile Comisiei privind aplicarea mecanismului includ între asemenea situații inflația, problemele lanțurilor de aprovizionare și chiar existența unei alternative mai bune pentru atingerea obiectivului unei măsuri.
Ultima ipoteză mi se pare esențială. Legislația europeană însăși acceptă ideea că mijlocul poate fi schimbat dacă obiectivul poate fi realizat mai bine.
România a utilizat, de altfel, mecanismul de revizuire. În 2026 a solicitat din nou modificarea planului în temeiul art. 21, invocând circumstanțe obiective pentru numeroase măsuri. Prin urmare, afirmația politică potrivit căreia „nu putem schimba pentru că este în PNRR” nu poate constitui, în sine, o explicație economică suficientă.
Problema este mai profundă. Un stat care nu are propria strategie pe 20–30 de ani va ajunge inevitabil să confunde strategiile de finanțare cu strategia națională.
România ar trebui să înceapă exact invers.
Mai întâi trebuie desenată imaginea României peste 20–30 de ani. Nu în miliarde de euro, ci în capacități. De câtă energie avem nevoie? Ce producție industrială vrem să păstrăm? Ce rețea feroviară, ce autostrăzi și ce porturi? Ce suprafață irigată? Ce capacitate de procesare agricolă? Ce resurse de apă? Ce sistem medical? Ce structură demografică? Ce capacitate de apărare? Ce datorie publică poate suporta economia care va trebui să o ramburseze?
Acestea sunt pătratele mari ale tabloului.
Apoi fiecare pătrat trebuie desfăcut în componente, fiecare componentă în proiecte, iar fiecărui proiect trebuie să-i atașăm necesarul, costul, termenul, beneficiul economic și social, riscul și prioritatea.
Abia la sfârșit apare finanțarea.
Pentru un proiect poate fi PNRR. Pentru altul, fonduri structurale. Pentru altul, BEI. Pentru altul, capital privat sau parteneriat public-privat. Unele trebuie finanțate din buget. Iar pentru unele proiecte răspunsul economic corect poate fi că nu merită să ne împrumutăm.
Aceasta este diferența dintre a avea o strategie și a avea acces la bani.
Un plan național serios ar trebui, de aceea, să aibă o arhitectură relativ stabilă pe 20–30 de ani, dar componentele sale să fie reevaluate periodic. Inflația, tehnologia, demografia, energia, războaiele, dobânzile și piețele se schimbă. Nu putem pretinde că ipotezele economice formulate în 2021 rămân adevărate în 2026 numai pentru că au fost înscrise într-un document.
PNRR nu este problema. Dimpotrivă, poate fi un instrument extraordinar atunci când finanțează proiecte care se înscriu într-o strategie națională coerentă.
Problema apare când România nu mai are desenul propriu și încearcă să-și construiască imaginea din piesele pentru care găsește finanțare.
Atunci nu mai umplem pătrățelele unui plan românesc. Lăsăm finanțările disponibile să deseneze, bucată cu bucată, România.
Iar aceasta este poate cea mai costisitoare formă de neînțelegere a PNRR: să credem că succesul unei țări se măsoară prin câți bani a reușit să atragă, în loc să măsurăm ce valoare a reușit să creeze cu ei.
Daniel Udrescu, CPA, Expert Contabil Judiciar și Auditor
