Italia majorează din 2027 vârsta de pensionare, invocând creșterea speranței de viață după pandemia de COVID-19. În analiza sa, Daniel Udrescu, CPA, Expert Contabil Judiciar și Auditor, pune sub semnul întrebării modul în care statul tratează contribuțiile acumulate de generații și arată cum amânarea pensionării poate transfera către contribuabili o parte tot mai mare din costul dezechilibrelor sistemului public de pensii.
Italia transformă morții pandemiei în ani suplimentari de muncă. Unde sunt contribuțiile acumulate de generații?
COVID-19 a fost un măcel al pensionarilor europeni. Afirmația nu presupune existența unui plan criminal, ci descrie un fapt demografic și financiar. Mortalitatea excesivă s-a concentrat asupra persoanelor vârstnice, iar fiecare pensionar decedat a însemnat pentru sistemul public încetarea unei obligații lunare de plată. Statul a pierdut cetățeni, dar bugetul pensiilor și-a redus pasivul. Acum, Italia încearcă să obțină un al doilea avantaj din aceeași tragedie.
Din 2027, vârsta pensionării crește la 67 de ani și o lună, iar din 2028 la 67 de ani și trei luni. Cresc și stagiile pentru pensionarea anticipată. Justificarea oficială este majorarea speranței de viață. Dar cifrele din decretul italian arată că speranța de viață la 65 de ani a fost de 20,39 ani în 2021 și 20,44 ani în 2022, anii pandemiei, apoi a revenit la 20,87 ani în 2023 și 21,28 ani în 2024.
Autoritățile compară media post-COVID, 21,08 ani, cu media anilor pandemici, 20,42 ani, și obțin o creștere de aproximativ opt luni. Nu asistăm la apariția unei longevități noi, ci, în mare măsură, la recuperarea pierderii produse de pandemie. Italia transformă revenirea la normalitate într-un motiv pentru amânarea pensiei.
Mai întâi, sistemul a beneficiat de pensiile stinse prin moarte. Acum beneficiază din nou, obligând supraviețuitorii să contribuie mai mult și să primească pensia mai târziu. Fiecare lună adăugată produce trei avantaje bugetare, încă o lună de contribuții încasate, o lună de pensie neplătită și reducerea duratei probabile de plată.
Dar adevărata întrebare este mai veche și mai gravă. Unde sunt acumulările sistemului public de pensii?
Venitul rezultat din muncă se împarte între trei patrimonii. Primul este patrimoniul disponibil al persoanei, partea rămasă după prelevări, asupra căreia titularul poate decide. Al doilea este patrimoniul fiscal al statului, format din impozite și taxe definitive, pentru care nu există o contraprestație individuală. Al treilea este patrimoniul solidarității sociale, format din contribuțiile obligatorii reținute pentru acoperirea riscului bătrâneții și plata pensiei corelative.
Contribuția la pensie nu este, juridic, un impozit. Ea este desprinsă obligatoriu din patrimoniul rezultat din muncă și transferată într-un patrimoniu cu afectațiune specială. Dacă statul o consumă asemenea unui venit fiscal obișnuit, fără să evidențieze activul primit și pasivul actuarial creat, diferența dintre contribuție și impozit devine numai o etichetă.
Timp de 35–45 de ani, fiecare participant transferă continuu o parte din venitul său. Mai mult, de la începuturile sistemelor moderne și până la pensionarea primei generații care a realizat un stagiu contributiv complet au existat aproximativ 35–40 de generații anuale de participanți care au alimentat succesiv sistemul. Este adevărat că au fost plătite și pensii persoanelor care nu realizaseră un stagiu complet în noul mecanism. Dar tocmai de aceea statul trebuie să prezinte calculul tranziției.
Cât s-a încasat? Cât s-a plătit primilor beneficiari? Ce excedente au rămas? Ce rezerve au fost constituite? Ce active au fost cumpărate? Ce parte a finanțat infrastructura, industria sau alte componente ale patrimoniului public? Ce parte a fost folosită pentru prestații necontributive? Unde este astăzi activul corespunzător contribuțiilor istorice și unde este înregistrat pasivul față de cei care au plătit?
Sistemul public italian funcționează prin repartiție. Contribuțiile actualilor salariați finanțează pensiile actuale, fără constituirea unui capital individual echivalent. Juridic, nu este o fraudă Ponzi, deoarece este creat și garantat de stat. Economic însă, are vulnerabilitatea structurală a unui mecanism piramidal, intrările noilor participanți achită promisiunile făcute generațiilor anterioare.
Lipsa capitalizării poate reprezenta o opțiune politică. Lipsa bilanțului economic nu poate fi însă justificată. Dacă nu există active, rezerve și investiții corespunzătoare contribuțiilor, statul trebuie să arate unde au fost consumate acumulările și să recunoască integral datoria socială transferată generațiilor următoare. Solidaritatea explică redistribuirea, nu dispariția contabilă a valorii.
Testul actuarial este simplu. Dacă vârsta pensionării crește cu doi ani, durata probabilă a vieții după pensionare trebuie să crească cel puțin cu doi ani. În caz contrar, statul nu adaptează sistemul la longevitate, ci confiscă o parte din patrimoniul contributiv. Persoana muncește și contribuie mai mult, primește pensia mai târziu și pentru o perioadă mai scurtă.
Mai există și o asimetrie evidentă. Creșterea speranței de viață majorează vârsta pensionării, dar scăderile înregistrate anterior nu au redus imediat și proporțional pragul. Statul recuperează în favoarea sa, însă nu restituie simetric contributorului. El modifică simultan ambele laturi ale raportului, mărește patrimoniul transferat prin contribuții suplimentare și micșorează patrimoniul restituit prin amânarea pensiei.
Un administrator privat care ar încasa contribuția integral, ar consuma capitalul, ar modifica ulterior data prestației și ar reduce unilateral perioada de plată ar fi acuzat de administrare abuzivă și dezechilibru contractual. Când statul face același lucru prin lege, operațiunea este numită „reformă”.
Românii care muncesc în Italia trebuie să înțeleagă că nu li se modifică numai o vârstă administrativă. Li se modifică retrospectiv raportul dintre patrimoniul transferat și patrimoniul restituit. Anii contribuiți nu dispar formal, dar dreptul poate fi împins până când o parte dintre participanți nu îl mai valorifică niciodată, iar contribuțiile nerecuperate nu intră, ca regulă, nici în succesiunea familiei.
Un sistem public nu devine echitabil numai fiindcă este obligatoriu. Italia trebuie să publice bilanțul actuarial al contribuțiilor, activelor, rezervelor, prestațiilor și obligațiilor viitoare. Până atunci, invocarea sustenabilității ascunde întrebarea esențială, unde se află patrimoniul acumulat de generații și prin ce drept statul cere noi sacrificii înainte de a explica ce a făcut cu valoarea deja preluată?
Un stat care folosește moartea pensionarilor pentru reducerea obligațiilor, apoi folosește revenirea statistică de după pandemie pentru amânarea pensiilor supraviețuitorilor, nu salvează sistemul. Își salvează bugetul transferând asupra cetățeanului toate riscurile și păstrând pentru sine toate avantajele.
Daniel Udrescu - CPA, Expert Contabil Judiciar, Auditor
