Inflația a schimbat radical economia României față de momentul în care a fost construit PNRR-ul. În 2026, aceleași sume stabilite în 2021 nu mai au aceeași valoare economică, iar creșterea costurilor cu energia, materialele, construcțiile, salariile și finanțarea pune sub semnul întrebării ipotezele inițiale ale unor proiecte. Într-o analiză semnată de Daniel Udrescu, CPA, Expert Contabil Judiciar și Auditor, este argumentată necesitatea recalculării PNRR prin raportare la valoarea reală a banilor, la costurile actuale și la beneficiile economice generate.
PNRR-ul României a fost aprobat în octombrie 2021. Dar România economică din 2026 nu mai este România din 2021. Între timp, nivelul general al prețurilor a crescut cu peste 40%, energia, materialele, construcțiile, salariile și costul finanțării s-au modificat profund. Cu toate acestea, continuăm adesea să discutăm jaloanele asumate atunci ca și cum condițiile economice ar fi rămas neschimbate.
Aici apare o problemă pe care contabilitatea o înțelege foarte bine. Nu poți compara valori monetare din perioade diferite fără să iei în considerare pierderea puterii de cumpărare a monedei.
România nu are standard de contabilitate pentru a ajusta inflaţia între zero şi hiperinflaţie. De aici şi problema ce are nevoie de soluţie.
Dacă un proiect fusese estimat în 2021 la 100 milioane lei, iar nivelul general al prețurilor a crescut ulterior cu aproximativ 44%, cei 100 milioane din planul inițial nu mai reprezintă aceeași resursă economică. În termeni nominali suma este aceeași. În termeni reali, contractul economic s-a schimbat.
Acesta este ceea ce aș numi standardul inflației. Orice program public multianual trebuie reevaluat atunci când modificarea cumulată a nivelului prețurilor depășește un prag suficient de important încât să schimbe substanțial costurile, beneficiile sau fezabilitatea ipotezelor inițiale.
PNRR nu ar trebui să facă excepție. Mai mult, legislația europeană a prevăzut chiar această situație. Articolul 21 din Regulamentul (UE) 2021/241 permite unui stat membru să solicite modificarea planului atunci când acesta, inclusiv jaloanele și țintele relevante, nu mai poate fi realizat total sau parțial din cauza unor circumstanțe obiective. Statul prezintă Comisiei o cerere motivată, iar planul poate fi modificat în procedura prevăzută de regulament.
Și aici apare elementul esențial.
Comisia Europeană explică ea însăși ce poate însemna „circumstanță obiectivă”: inflația, problemele lanțurilor de aprovizionare sau existența unei alternative mai bune pentru atingerea obiectivului de politică publică al unei măsuri.
Prin urmare, inflația nu este o scuză inventată împotriva PNRR. Este chiar una dintre circumstanțele pe care mecanismul european le recunoaște în materia revizuirii planurilor.
PNRR trebuie trecut prin testul valorii reale
Problema nu este dacă România trebuie sau nu să-și respecte angajamentele. Problema este dacă angajamentele formulate într-o anumită realitate economică mai produc, după modificarea radicală a prețurilor, rezultatul economic pentru care au fost asumate.
Regulamentul însuși cere ca estimarea costurilor să fie rezonabilă, plauzibilă, eficientă și proporțională cu impactul economic și social național așteptat. Comisia trebuie să evalueze relevanța, eficacitatea, eficiența și coerența planului.
Atunci apare o întrebare simplă.
Dacă inflația a modificat cu peste 40% unitatea de măsură în care am construit planul, cum mai putem verifica eficiența economică folosind fără reevaluare ipotezele monetare inițiale? Nu este suficient să bifăm un jalon. Trebuie să demonstrăm că rezultatul obținut continuă să justifice resursele consumate.
Morcovul și biciul
PNRR funcționează printr-o arhitectură puternică a stimulentelor. Morcovul este finanțarea. Biciul este riscul pierderii finanțării dacă jaloanele nu sunt realizate.
Acest mecanism disciplinează administrația, dar produce și un risc: guvernul poate ajunge să optimizeze pentru încasarea tranșei, nu pentru randamentul economic al măsurii.
Întrebarea „ce este mai eficient pentru România?” riscă să fie înlocuită de „ce trebuie făcut pentru a nu pierde banii?”. În special în cazul împrumuturilor, această logică trebuie inversată.
Împrumutul nu reprezintă câștig. Este o resursă prezentă contra unei obligații viitoare. România trebuie să se împrumute pentru o investiție numai dacă beneficiul economic și social justifică datoria, nu pentru simplul motiv că finanțarea este disponibilă.
Planul actual al României are o valoare de aproximativ 20,1 miliarde euro, dintre care aproximativ 13,6 miliarde sunt granturi și 6,5 miliarde împrumuturi.Grantul și împrumutul nu pot fi tratate economic ca și cum ar reprezenta aceeași categorie de „bani europeni”.
Articolul 21 nu înseamnă abandonarea PNRR. Înseamnă recalibrarea lui
Mai există un argument important. România a modificat deja PNRR. Comisia consemnează revizuiri ale planului în 2023, 2025 și din nou în 2026. Așadar, modificarea PNRR nu este nici imposibilă juridic, nici fără precedent.
Principiul ar trebui să fie simplu.
Pentru fiecare investiție și reformă majoră ar trebui refăcută fotografia economică:
• valoarea inițială în prețurile momentului fundamentării;
• valoarea actualizată prin indicele relevant al prețurilor;
• costul real rămas;
• beneficiul economic estimat inițial;
• beneficiul economic actualizat;
• costurile viitoare generate;
• componenta de grant;
• componenta de împrumut;
• și existența unei alternative care poate realiza mai eficient același obiectiv.
Dacă rezultatul rămâne favorabil, proiectul continuă. Dacă proiectul rămâne necesar, dar parametrii lui au devenit nerealistici, trebuie recalibrat. Dacă există o modalitate mai eficientă de realizare a aceluiași obiectiv, trebuie analizată posibilitatea folosirii mecanismului european de revizuire.
Iar dacă un proiect finanțat prin împrumut produce pentru România un cost mai mare decât beneficiul economic pe care îl generează, simpla existență a finanțării nu îl transformă într-o investiție bună.
De la PNRR la Planul Național România 2050
Problema adevărată este însă mai mare decât PNRR. România are nevoie de o arhitectură economică pentru următorii 20–30 de ani. Mai întâi trebuie desenată imaginea țării pe care vrem să o avem în 2050: energie, industrie, agricultură, apă, transport, sănătate, educație, apărare, tehnologie, administrație, demografie și finanțe publice.
Acestea sunt marile pătrate ale tabloului. După aceea fiecare pătrat este împărțit în componente, fiecare componentă în proiecte, iar pentru fiecare proiect se determină costul, randamentul, termenul și abia la sfârșit sursa optimă de finanțare.
Ordinea trebuie să fie:
strategie națională → obiectiv → proiect → randament → finanțare.
Nu:
finanțare disponibilă → condiționalități → proiect → încercarea de a-l transforma în strategie națională.
PNRR trebuie să intre în Planul Național al României, nu România în PNRR.
Iar inflația ultimilor ani ne oferă poate cel mai bun argument pentru această schimbare de filozofie. O strategie economică nu poate fi înghețată în moneda, prețurile și ipotezele anului 2021 atunci când realitatea economică s-a modificat fundamental.
Articolul 21 există tocmai pentru că nici legislația europeană nu presupune că realitatea rămâne neschimbată.
Respectarea unui plan nu înseamnă repetarea mecanică a trecutului. Înseamnă păstrarea obiectivului și adaptarea mijloacelor atunci când realitatea economică s-a schimbat.
Daniel Udrescu - CPA, Expert Contabil Judiciar, Auditor
