Caritas, FNI și sistemul public PAYG nu sunt identice juridic, dar au un nucleu economic comun pe care limbajul oficial încearcă să îl ascundă. Toate trei preiau bani reali din patrimoniul participantului. Toate trei folosesc acei bani fără să păstreze pentru titular un activ individual echivalent. Toate trei lasă în locul patrimoniului preluat o promisiune a cărei executare depinde de resurse viitoare.
La Caritas, banii depunătorilor erau folosiți pentru plata celor intrați anterior, sub promisiunea unei multiplicări imposibile.
La FNI, banii investitorilor au fost preluați sub aparența unei investiții acoperite prin active, deși patrimoniul real nu putea susține drepturile afișate.
În PAYG, statul preia obligatoriu contribuțiile pentru pensie. Din totalul încasat plătește pensiile contributive curente, iar diferența dintre contribuțiile colectate și aceste pensii nu este recunoscută contributorilor ca activ acumulat, rezervă individuală sau patrimoniu succesoral. Dacă diferența este folosită pentru alte prestații, alte categorii de pensii, cheltuieli administrative sau alte obligații publice, ea este scoasă din circuitul contributiv pentru care a fost colectată.
Aceasta este sustragerea economică a surplusului contributiv.
Nu trebuie comparate contribuțiile pentru pensii cu totalul cheltuielilor introduse de stat în bugetul asigurărilor sociale. O asemenea comparație amestecă deliberat lucruri diferite și permite statului să îngroape surplusul contributiv sub cheltuieli care nu reprezintă restituirea patrimoniului contributorilor.
Comparația cinstită este între contribuțiile colectate pentru pensii și pensiile contributive plătite.
Tot ceea ce se încasează peste valoarea pensiilor contributive curente este surplus contributiv. Dacă acest surplus nu este conservat, acumulat și atribuit economic celor care l-au produs, statul îl extrage din patrimoniul lor.
Faptul că extracția este aprobată prin lege nu schimbă natura operațiunii. Legea poate autoriza transferul contabil. Nu poate transforma banii dispăruți într-un patrimoniu conservat.
Statul se apără spunând că PAYG este redistributiv. Dar redistribuirea ar însemna folosirea contribuțiilor pentru plata pensiilor contributive și recunoașterea integrală a valorii economice transferate de fiecare generație. Nu înseamnă dreptul statului de a încasa mai mult decât restituie, de a consuma diferența și de a calcula ulterior pensia după o formulă care ignoră acumularea patrimoniului preluat.
Dacă un contributor plătește timp de 35 sau 40 de ani, valoarea relevantă nu este simpla sumă nominală reținută. Valoarea relevantă este patrimoniul pe care acele contribuții l-ar fi format prin acumulare și conservare în timp.
Când statul nu recunoaște această acumulare, el nu restituie valoarea contribuită. Restituie o prestație calculată politic, în limita resurselor și după reguli pe care tot el le poate modifica.
Diferența dintre patrimoniul contribuit și acumulat și valoarea reală a prestației primite este pierderea impusă contributorului
În toate cele trei mecanisme există, prin urmare, o preluare și o consumare a fondurilor participanților.
Caritas sustrăgea banii prin promisiunea unui câștig imposibil.
FNI îi sustrăgea prin falsa reprezentare a unei investiții acoperite.
Statul îi sustrage prin prelevare obligatorie, prin nerecunoașterea surplusului contributiv și prin refuzul de a restitui patrimoniul la valoarea sa acumulată.
Diferența majoră nu este una economică, ci una de putere.
Caritas și FNI nu își puteau scrie singure legea. Nu puteau obliga oamenii să participe. Nu puteau modifica unilateral data plății, formula prestației sau valoarea obligației. Nu puteau acoperi lipsa banilor prin taxe noi, împrumuturi publice ori inflație.
Statul poate face toate acestea.
De aceea, PAYG nu se prăbușește asemenea unei scheme private. Statul distribuie pierderea în timp, o mută între generații și o transformă în obligație fiscală.
Din punct de vedere penal, cele trei situații nu sunt identice. FNI și Caritas au funcționat prin încălcarea legii și prin inducerea în eroare. PAYG funcționează în baza legii și își declară caracterul redistributiv.
Dar aceasta nu înseamnă că este neutru patrimonial sau automat constituțional.
Constituția protejează proprietatea și recunoaște dreptul la pensie, iar legea pensiilor invocă atât contributivitatea, cât și solidaritatea. Tocmai de aici apare contradicția. Statul numește contribuția criteriu de dobândire a dreptului, dar refuză să trateze valoarea contribuită ca patrimoniu care trebuie conservat.
Dacă legea permite statului să preia un patrimoniu cert, să consume surplusul, să nu recunoască acumularea și să restituie o valoare reală inferioară, atunci problema nu dispare pentru că operațiunea este legală. Problema devine constituționalitatea legii care o permite.
Adevărul dur este simplu.
Toate trei iau bani reali și lasă promisiuni.
Toate trei consumă fondurile participanților.
Toate trei transferă pierderea asupra celor care nu mai pot fi plătiți integral din patrimoniul existent.
Caritas și FNI au fost numite fraude deoarece au făcut acest lucru fără puterea legii.
PAYG face economic aceeași extracție patrimonială sub autoritatea statului, iar surplusul dintre contribuțiile pentru pensii și pensiile contributive plătite nu îi aparține moral statului. El aparține economic contributorilor care l-au produs.
Când statul îl consumă fără să îl conserve și fără să îl restituie la valoarea acumulată, nu mai discutăm despre simplă solidaritate.
Discutăm despre patrimoniu privat preluat obligatoriu, consumat public și restituit numai în măsura în care statul decide că își mai permite. Singura rezervă necesară este una de probă, nu de protejare a statului. Valoarea exactă sustrasă trebuie stabilită anual prin comparația dintre contribuțiile destinate pensiilor și pensiile contributive efectiv plătite, nu prin soldul artificial al unui buget în care statul introduce cheltuieli eterogene.
Daniel Udrescu - CPA, Expert Contabil Judiciar, Auditor
