România a înțeles greșit reforma lui Ilie Bolojan. Noi am crezut că este vorba despre reducerea deficitului, tăierea cheltuielilor și golirea buzunarelor contribuabilului. În realitate, reforma pare să conțină și un capitol mai rafinat, absent din Monitorul Oficial, dar extrem de bine capitalizat, „respectul financiar”.
Respectul financiar este forma superioară a politeții administrative. Cetățeanul spune „bună ziua”, pensionarul spune „sărut mâna”, iar omul de afaceri bine conectat ar adăuga, potrivit informațiilor apărute în presă, aproximativ 1,5 milioane de euro. Nu este mită până când o instanță nu o stabilește definitiv. Este, deocamdată, doar un salut financiar despre care procurorii încearcă să afle cui îi era adresat și ce uși trebuia să deschidă.
Aici apare frumusețea contabilă a reformei bolojeniste. Pentru populație, randamentul este negativ. Guvernul mărește taxele, cetățeanul plătește mai mult, consumă mai puțin și primește explicația că „nu există alternativă”. În economia respectului financiar, mecanismul pare mai performant. Presa discută despre 1,5 milioane de euro pentru obținerea unor foloase evaluate de DNA la aproximativ 3 milioane. Randament potențial, 100%. Nici Bursa, nici titlurile de stat și nici fondurile europene nu oferă asemenea perspective.
Dar Bolojan nu se oprește la micul respect financiar autohton. Reforma sa are și o componentă europeană, de anvergură germană. Prin programul SAFE, România a semnat cu Rheinmetall cinci contracte în valoare de aproximativ 5,7 miliarde de euro. Germanii ne dau armamentul, Uniunea ne facilitează împrumutul, iar contribuabilul român începe plata mai târziu, când reformatorii de astăzi vor apărea numai în manualele despre austeritate. Este respectul financiar în forma sa geopolitică, miliardele plătite de sluga disciplinată stăpânului industrial care îi explică, bineînțeles, că totul se face pentru siguranța ei.
Afacerea poate avea și beneficii reale pentru România, inclusiv producție locală, locuri de muncă și integrarea unor firme românești în lanțul industrial. Dar tocmai de aceea contractele trebuiau prezentate transparent, cu prețuri comparabile, obligații ferme de producție în țară și garanții verificabile privind transferul tehnologic. Altfel, „peste 50% producție locală” poate însemna că România furnizează hala, curentul, salariile și datoria, iar partea sofisticată și profitul pleacă regulamentar spre Düsseldorf.
La nivel intern, respectul financiar se exprimă în milioane și se discută în anticamere. La nivel european, se exprimă în miliarde, se semnează festiv și se numește solidaritate. Diferența dintre șpagă și geopolitică nu mai pare una de principiu, ci de scară, protocol și traducere autorizată.
Iar dacă România uită cine este stăpânul carnetului de note, apare imediat și pedagogia financiară europeană. Manfred Weber, politician german și președinte al PPE, împreună cu conducerea Renew Europe, au cerut blocarea a 770 de milioane de euro din PNRR dacă România aplică legea care îl lasă pe Dominic Fritz fără Primăria Timișoarei. Fritz a devenit între timp cetățean român, dar Germania politică nu și-a pierdut interesul pentru produsul exportat. L-a trimis român, l-a primit primar și, când Bucureștiul a încercat să-l dea jos, a apărut factura europeană.
Imaginea este splendidă. România a naturalizat germanul, Timișoara l-a ales, Parlamentul l-a evacuat, iar protectorii europeni au pus mâna pe portofelul României. Nu ni l-au luat doar pe Fritz. Ne-au explicat că, dacă nu-l păstrăm la Timișoara, ne iau 770 de milioane de euro. Este o formă modernă de autonomie locală, cetățenii votează, Parlamentul legiferează, dar decontarea o aprobă Berlinul prin Bruxelles.
Bolojan se află, astfel, între două forme de respect financiar. Înăuntru, procurorii cercetează traseul presupuselor milioane și oamenii care au ajuns până în biroul premierului. În afară, Guvernul semnează miliarde cu industria germană și primește instrucțiuni despre cine trebuie să rămână primar la Timișoara. El taie de la români pentru a demonstra că România este serioasă și plătește germanilor pentru a demonstra că România este sigură.
Firește, prezumția de nevinovăție trebuie respectată. Bolojan nu este acuzat în comunicatul DNA, iar persoanele cercetate nu sunt vinovate înaintea unei hotărâri definitive. Dar prezumția de inteligență a contribuabilului trebuie și ea respectată.
Formula finală a reformei bolojeniste devine simplă. Cetățeanul plătește taxe, omul conectat ar fi plătit respect, România plătește armament, iar Bruxelles-ul stabilește cine administrează Timișoara.
Țara strânge cureaua. Important este cine ține catarama și în ce monedă încasează respectul.
