Aderarea României la OCDE nu se măsoară doar în avize, reforme și negocieri închise. În spatele celor patru ani de proces s-a aflat un aparat administrativ extins, implicând sute de funcționari și zeci de instituții, iar valoarea resursei publice consumate este estimată la 190–365 milioane de lei. Peste acest efort se adaugă costurile directe ale aderării, reformele implementate și, după dobândirea statutului de membru, o contribuție anuală estimată la câteva milioane de euro. Analiza semnată de Daniel Udrescu, CPA, expert contabil judiciar și auditor, încearcă să pună în aceeași balanță cât a costat România „aventura OCDE”, cât va costa după aderare și, mai ales, ce ar trebui să măsurăm pentru a afla dacă această investiție publică produce valoare economică.
Săracul domn Luca Niculescu. Din ultima declarație de avere publică rezultă un venit salarial anual de 146.080 lei, aproximativ 12.173 lei pe lună. Pentru omul care coordonează din 2022 unul dintre cele mai ample procese de transformare administrativă prin care a trecut România în ultimii ani, suma este aproape derizorie.
Numai că nu salariul lui Luca Niculescu trebuie calculat. În jurul coordonatorului național a funcționat timp de patru ani un aparat care traversează aproape întreaga administrație centrală. Procesul OCDE înseamnă evaluări în 26 de domenii, ministere, Secretariatul General al Guvernului, Cancelaria Prim-Ministrului, autorități independente, agenții, directori generali, secretari de stat, puncte focale, experți, juriști și personal tehnic. La acestea se adaugă delegațiile, documentația, traducerile, consultanța și relația permanentă cu structurile OCDE.
Dimensiunea mecanismului poate fi înțeleasă din două exemple. Numai evaluarea politicilor digitale a mobilizat 90 de reprezentanți din 37 de instituții publice. În domeniul mediului, obținerea avizului a necesitat participarea unei rețele de ministere și autorități și adoptarea a peste 12 acte normative. Nu înseamnă că fiecare dintre acești oameni a lucrat patru ani exclusiv pentru OCDE. Înseamnă însă că vorbim despre sute de oameni și zeci de instituții, nu despre un birou de câțiva funcționari aflat lângă Luca Niculescu.
Statul român nu a publicat o situație consolidată din care să rezulte cât a costat acest aparat. Costul poate fi însă estimat prin echivalentul timpului de lucru consumat. Dacă un funcționar a utilizat 20% din activitatea anuală pentru documentația, negocierile, evaluările și reformele OCDE, calculul reține 20% din costul său, nu salariul integral. Aplicând această metodă structurilor pe care le-am putut identifica rezultă următorul ordin de mărime.
Nu este o sumă rezultată dintr-o execuție bugetară centralizată, pentru simplul motiv că o asemenea situație nu este publicată. Este o estimare a valorii resursei administrative consumate. Intervalul poate fi sintetizat în trei scenarii.
La un curs rotunjit de 5 lei pentru un euro, scenariul central înseamnă aproximativ 52 milioane euro. Acești bani nu au fost plătiți lui Niculescu și nici nu reprezintă o factură emisă de OCDE. Sunt valoarea estimată a resursei administrative utilizate de statul român pentru proces în perioada 2022–2026.
Peste această sumă vin însă cheltuielile efective ale aderării.
România suportă costurile procesului OCDE, personalul utilizat de organizație pentru evaluarea noastră, misiunile, reuniunile, documentația, coordonarea și administrarea procesului. Facturarea se face anual, iar regularizarea finală urmează să fie făcută la terminarea aderării. Legislația română prevede distinct plata cotizației și plata facturilor aferente procesului de aderare.
Au existat și contribuții, proiecte de asistență tehnică, traduceri și alte cheltuieli. Unele pot fi individualizate, altele sunt cuprinse în proiecte mai ample. Ele nu sunt incluse integral în cei 190–365 milioane lei.
Mai există apoi Banca Mondială, Comisia Europeană, PNRR și celelalte mecanisme de asistență tehnică. Aici trebuie evitată dubla contabilizare. O reformă fiscală poate fi în același timp jalon PNRR, recomandare internațională și condiție urmărită în procesul OCDE. Faptul că aceeași reformă servește trei obiective nu înseamnă că trebuie să îi înmulțim costul cu trei.
Și ajungem la cheltuiala cea mai mare, costul reformelor.
Luca Niculescu vorbește despre peste 100 de reforme realizate în cei patru ani ai procesului. Acestea înseamnă modificări legislative, reorganizări, sisteme informatice, administrație, fiscalitate, întreprinderi publice, mediu, sănătate, educație, piața muncii și multe alte domenii. Costul lor poate fi de ordinul miliardelor, dar nu poate fi trecut pur și simplu în contul OCDE. Unele reforme ar fi fost necesare oricum, altele provin din PNRR sau din obligațiile europene, iar pentru altele procesul OCDE a reprezentat factorul determinant sau acceleratorul.
Prin urmare, contabilitatea corectă are trei niveluri.
Aventura nu se termină însă odată cu aderarea.
România va deveni membru contributor al OCDE. Bugetul principal al organizației este finanțat de statele membre printr-o formulă care ține seama și de dimensiunea economiei. Pentru comparație, Polonia suportă aproximativ 1,8% din bugetul principal, Cehia 1,3%, Grecia și Ungaria aproximativ 1,1%, iar Slovacia aproximativ 1%.
România nu are încă stabilită o cotă oficială de membru. Dacă aplicăm însă, exclusiv ca estimare, un interval de 1,3–1,7% asupra actualului buget principal OCDE de aproximativ 238 milioane euro, rezultă următoarea factură anuală.
Un interval rezonabil de lucru este, așadar, 3–4 milioane euro anual pentru contribuția principală. Peste aceasta se vor putea adăuga contribuțiile pentru programele speciale la care România participă și eventualele contribuții voluntare.
La valorile actuale, zece ani de apartenență ar însemna numai pentru contribuția principală aproximativ 30–40 milioane euro, fără indexări și fără programele suplimentare.
Tabloul financiar preliminar poate fi rezumat astfel.
Rămâne problema rezultatului.
România poate spune câte avize a primit, câte comitete a închis și câte reforme a făcut. Mult mai greu este de găsit un document care să pună în aceeași balanță costul procesului, costul fiecărei reforme și beneficiul economic efectiv obținut.
Dacă sunt peste 100 de reforme, ar trebui să existe peste 100 de fișe economice. Pentru fiecare dintre ele ar trebui să știm ce problemă trebuia rezolvată, ce a recomandat OCDE, ce soluție a ales România, cât a costat aplicarea ei, cine a suportat costul și ce rezultat măsurabil s-a obținut.
Abia atunci putem calcula randamentul aventurii OCDE.
Salariul lui Luca Niculescu este, până la urmă, amănuntul cel mai ieftin al poveștii. Important este mecanismul construit în jurul procesului pe care îl coordonează, resursa publică utilizată timp de patru ani, costul transformărilor produse și obligațiile financiare care vor continua după aderare.
Aderarea poate reprezenta o investiție profitabilă pentru România. Dar o investiție de asemenea dimensiune trebuie evaluată ca orice investiție serioasă, prin cost, rezultat și randament. Numărul de reforme și numărul de avize măsoară activitatea. Bilanțul economic trebuie să arate dacă activitatea a produs valoare.
