Daniel Udrescu: Puterea de a spune NU

România nu a ajuns în austeritate pentru că este lipsită de resurse. A ajuns aici deoarece a consumat fără strategie, s-a împrumutat fără disciplină, a negociat fără fermitate și, atunci când factura a devenit scadentă, a ales să o trimită celor care muncesc.

Deficitul bugetar nu este o invenție. Este rezultatul unor ani în care statul a mărit cheltuieli permanente din venituri conjuncturale, a creat instituții, funcții și privilegii, dar a amânat reforma propriului aparat. Problema este reală. Soluția aleasă este însă profund greșită.

Guvernarea asociată cu Ilie Bolojan, susținută de un PNL care și-a abandonat doctrina liberală și de un USR preocupat mai curând de conformarea ideologică decât de economia productivă, încearcă să repare dezechilibrul bugetar prin taxe, accize, inflație și reducerea venitului disponibil. În loc să opereze statul obez, operează contribuabilul slăbit. În loc să reducă risipa publică, reduce capitalul privat. În loc să încurajeze apariția unor noi plătitori de taxe, mărește povara asupra celor rămași.

Aceasta nu este reformă. Este austeritate fără strategie.

Statul nu are bani ai săi. Are numai banii voștri, luați astăzi prin taxe, luați mâine prin împrumuturi sau luați fără chitanță prin inflație. Datoria publică este impozitul generațiilor viitoare. Inflația este taxa nevotată prin care salariul, pensia, economiile și capitalul unei întreprinderi valorează mai puțin, în timp ce statul încasează nominal mai mult.

De la 1 august 2025, TVA standard a crescut la 21 la sută, iar cota redusă la 11 la sută. De la 1 ianuarie 2026, plafonul microîntreprinderilor a fost coborât de la 250.000 la 100.000 de euro. Firma care depășește plafonul trece la impozitul pe profit chiar din trimestrul depășirii, fără posibilitatea de a reveni ulterior la regimul micro. 

Mesajul transmis întreprinzătorului este absurd, ai voie să supraviețuiești, dar vei fi penalizat dacă încerci să crești.

Microîntreprinderea nu este un dușman al bugetului. Este prima treaptă a capitalului românesc. De aici apar viitoarele întreprinderi mijlocii, locurile de muncă locale, serviciile și contribuabilii de mâine. Reducerea brutală a plafonului nu produce automat mai multe venituri. Produce divizarea afacerilor, amânarea investițiilor, restrângerea activității, trecerea în informalitate și, în cazurile vulnerabile, închiderea.

Statul încearcă să ia mai mult de la fiecare contribuabil, dar riscă să rămână cu mai puțini contribuabili. Este eroarea perceptorului care mărește birul până când satul rămâne fără gospodari.

Inflația care umple bugetul și golește economia

La carburanți, acciza intră în baza de calcul a TVA. Românul plătește astfel TVA inclusiv asupra accizei, un impozit aplicat peste un alt impozit. Energia, gazele și carburanții sunt apoi introduse în costul fiecărui transport, al fiecărei pâini, al fiecărui medicament și al fiecărui produs industrial.

Când un produs se scumpește de la 100 la 120 de lei, statul încasează nominal mai mult TVA fără să fi produs nimic în plus. În contabilitatea bugetară apare o creștere de venit. În contabilitatea cetățeanului apare o pierdere de putere de cumpărare. În contabilitatea firmei apar costuri mai mari, vânzări mai mici și capital de lucru devalorizat.

Aceasta este capcana inflației fiscale. Statul câștigă repede și pierde profund. Încasează astăzi câțiva lei în plus, dar distruge consumul, investiția și baza de impozitare de mâine.

BNR arată că rata anuală a inflației a ajuns la 10,42 la sută în iunie 2026 şi 41% în ultimii 5 ani. Tot BNR identifică între cauze energia, combustibilii, prețurile administrate, deprecierea leului și efectele majorării TVA și accizelor. Economia scăzuse deja cu 1,2 la sută în primul trimestru din 2026 față de perioada corespunzătoare a anului anterior, iar consumul gospodăriilor își accentuase contracția. 

Prin urmare, nu avem doar o austeritate contabilă. Avem o politică prociclică, într-o economie care încetinește, statul majorează costurile, reduce consumul și retrage capital din sectorul privat. Încearcă să stingă focul deficitului turnând combustibilul taxelor peste recesiune.

Energia, locul în care România trebuia să spună NU

Avertismentul conducerii Dacia arată dimensiunea eșecului. Uzina de la Mioveni ajunge să plătească aproximativ 180 de euro pentru un MWh, în timp ce o fabrică din Spania plătește 70–80 de euro. Nu este o diferență marginală, ci pierderea unui avantaj competitiv esențial.

Mioveni nu concurează cu declarațiile Guvernului, ci cu uzine din Spania, Maroc, Turcia și Slovenia. Dacă energia este de peste două ori mai scumpă, produsul fabricat în România pleacă în competiția internațională purtând deja în preț eșecul politicii energetice românești. 

Aici se vede diferența dintre strateg și perceptor. Strategul întreabă cum poate furniza industriei energie sigură, continuă și competitivă. Perceptorul întreabă cât TVA mai poate încasa din factura mărită.

România a acceptat retragerea capacităților pe lignit și huilă înainte ca înlocuitorii promiși să fie integral construiți și funcționali. OUG nr. 20/2026 recunoaște că angajamentul inițial prevedea retragerea a 1.755 MW până la sfârșitul anului 2025. Calendarul a fost renegociat la 1.045 MW, iar pentru alți 710 MW a fost stabilit termenul de 31 august 2026. Același act normativ invocă atât siguranța sistemului energetic, cât și obligația menținerii caracterului ireversibil al închiderilor asumate prin PNRR. 

A închide o capacitate sigură înainte de a pune în funcțiune înlocuitorul nu este tranziție energetică. Este renunțare fără plasă de siguranță.

Un gospodar nu își dărâmă soba în ianuarie pentru că i s-a promis o pompă de căldură în primăvară. Mai întâi cumpără alternativa, o instalează, o probează și îi calculează costul. Abia după aceea renunță la vechea sursă de căldură.

România nu trebuia să spună NU energiei regenerabile. Trebuia să spună NU închiderii premature. Trebuia să negocieze păstrarea capacităților fosile până când reactoarele, hidrocentralele, centralele pe gaz, rețelele și capacitățile de stocare deveneau efectiv funcționale.

În 2025, China a pus în funcțiune aproape 80 GW de capacități noi pe cărbune. În Statele Unite, consumul de cărbune a crescut cu 10 la sută, iar retragerea unor centrale a fost încetinită din rațiuni de securitate energetică. Consumul mondial de cărbune a rămas aproape de nivelul anului precedent. România, cu o influență infimă asupra emisiilor globale, își reduce însă rezerva de siguranță și își expune industria unor prețuri care o scot din piață. 

Problema nu este că România participă la tranziția energetică. Problema este ordinea operațiunilor. Am început cu închiderea și am amânat construcția. Am acceptat termene pentru dezafectare, dar nu am impus termene obligatorii pentru capacitățile care trebuiau să le înlocuiască.

Zootehnia și reflexul executantului

Același deficit de negociere apare în agricultură. Bolile transmisibile ale animalelor sunt reale, iar măsurile sanitar-veterinare sunt necesare. Dar între combaterea unei boli și lichidarea economică a crescătorului trebuie să existe proporționalitate.

România trebuie să ceară delimitarea riguroasă a focarelor, testare rapidă, trasabilitate, biosecuritate finanțată, vaccinare atunci când aceasta este științific și juridic posibilă și despăgubiri plătite înainte ca fermierul să fie împins în faliment.

Sacrificarea nu poate deveni reflexul administrativ care înlocuiește prevenția. Dacă efectivul românesc dispare, dar consumul rămâne, piața este ocupată de importuri. Boala animalelor se transformă astfel în boala balanței comerciale.

A spune NU, nu înseamnă să negăm pericolul sanitar. Înseamnă să refuzăm ca întreaga povară a protecției europene să fie suportată de fermierul român, în timp ce beneficiul pieței rămase libere este cules de producătorii altor state.

Dreptul de a negocia

Uniunea Europeană nu este un imperiu în fața căruia statele membre depun jurământ de supunere. Este o construcție de tratate, interese și negocieri. Statele puternice cer derogări, prelungiri, ajutoare de stat, compensații și adaptarea termenelor atunci când industriile lor sunt amenințate.

România procedează invers. Negociază formal, acceptă repede și prezintă obligația asumată drept fatalitate venită de la Bruxelles. Politicianul semnează, funcționarul execută, întreprinderea se închide, iar cetățeanului i se spune că „nu avem ce face”.

Ba avem ce face.

Puterea de a spune NU nu înseamnă ieșirea din Uniunea Europeană. Înseamnă maturitate în interiorul ei. Înseamnă să prezinți calcule, să formezi alianțe, să ceri derogări, să condiționezi termenele și să refuzi măsuri care distrug securitatea energetică, alimentară sau fiscală a țării.

Un stat care nu știe să spună NU nu negociază. Doar traduce în limba română deciziile altora.

Strategia ieșirii din criză

România nu va ieși din criză printr-o nouă rundă de taxe. Are nevoie de schimbarea ordinii operațiunilor.

Mai întâi trebuie oprită inflația fiscală. TVA și accizele nu trebuie majorate în timpul contracției economice. Fiscalitatea energiei trebuie redusă în limitele permise de dreptul european, iar accizele trebuie coborâte spre nivelurile minime obligatorii acolo unde spațiul legal permite.

Apoi trebuie protejată baza de impozitare. Regimul microîntreprinderilor trebuie să încurajeze acumularea de capital, nu fragmentarea și stagnarea. România are nevoie de un plafon realist, de reguli simple și de predictibilitate fiscală multianuală. Nu de promisiunea imposibilă că nicio lege fiscală nu se va mai schimba, ci de un pact potrivit căruia modificările majore se anunță din timp, se fundamentează prin studii de impact și intră în vigoare numai la începutul exercițiului fiscal.

Corecția deficitului trebuie mutată de pe contribuabil pe structura statului. Cele aproximativ 1.500 de întreprinderi publice trebuie inventariate individual. Pentru fiecare trebuie publicate patrimoniul, subvențiile, datoriile, pierderile, remunerațiile conducerii și indicatorii de performanță. Societățile strategice trebuie capitalizate și profesionalizate. Cele comerciale trebuie obligate să producă randament. Cele fără obiect economic justificat trebuie reorganizate, comasate sau lichidate.

Energia trebuie tratată ca infrastructură de producție, nu doar ca piață din care statul încasează taxe și dividende. Capacitățile existente nu se închid înaintea punerii în funcțiune a unor capacități echivalente, ferme și testate. Hidrocentralele începute trebuie finalizate legal și responsabil, reactoarele nucleare trebuie scoase din calendarul promisiunilor și introduse într-un calendar al execuției, iar gazul românesc trebuie să alimenteze industria care creează valoare adăugată în România.

Inflația se reduce prin disciplină monetară, dar nu numai atât. Se reduce prin producție internă mai mare, energie mai ieftină, agricultură funcțională, transport eficient, concurență reală, reducerea deficitului și încetarea modificărilor fiscale care se propagă în toate prețurile.

România are apă, gaze, cărbune, uraniu, teren agricol, Dunăre, port la Marea Neagră și o poziție geografică excepțională. Ceea ce îi lipsește nu este materia primă a dezvoltării, ci continuitatea strategiei și răspunderea pentru neexecutarea ei.

„Cine dintre voi, vrând să zidească un turn, nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor, dacă are cu ce să-l isprăvească?” — Luca 14:28.

România a procedat pe dos. A închis centrala înainte să termine înlocuitorul. A împovărat întreprinderea înainte să reformeze statul. A sacrificat efectivul înainte să salveze fermierul. A majorat taxele înainte să recupereze risipa. A semnat angajamentul înainte să calculeze consecința.

Puterea unei țări nu se măsoară numai prin capacitatea de a spune DA. Se măsoară și prin curajul de a spune NU.

NU austerității care distruge baza de impozitare.

NU închiderii producției înaintea construirii alternativei.

NU taxării energiei până la pierderea industriei.

NU sacrificării capitalului românesc pentru conservarea aparatului politic.

NU negocierilor în care România intră deja resemnată.

România nu trebuie să plece din Europa. Trebuie să înceteze să intre în fiecare negociere europeană deja îngenuncheată.

Adevărata reformă nu începe cu o taxă nouă.

Începe cu primul NU spus unei politici care ne cere să ne demolăm singuri economia.