Daniel Udrescu analizează schimbarea raportării femeilor europene la politica establishmentului și explică de ce tot mai multe dintre ele ajung să conteste direcția politică dominantă.
Multă vreme, dreapta națională europeană a fost prezentată ca un univers aproape exclusiv masculin. Imaginea începe însă să se schimbe. Marine Le Pen în Franța, Giorgia Meloni în Italia și Alice Weidel în Germania reprezintă trei cazuri foarte diferite, dar suficient de importante pentru a ridica o întrebare: de ce femeile nu mai pot fi considerate automat electoratul natural al progresismului?
Răspunsul nu este că femeile europene au devenit brusc „suveraniste”. Datele comparative arată încă un avantaj masculin în electoratul partidelor populist-radicale. Dar cercetarea arată și ceva mai subtil: femeile pot împărtăși, într-o măsură apropiată de bărbați, nemulțumirea față de sistem, preocupările privind imigrația, identitatea sau autoritatea, fără ca aceste atitudini să se transforme întotdeauna în același vot.
Tocmai aici se produce schimbarea.
Femeia europeană contemporană nu mai poate fi redusă politic la vechea opoziție „feminism progresist versus conservatorism patriarhal”. Pentru unele femei, autonomia înseamnă libertatea individuală și egalitatea juridică, dar poate însemna simultan dorința de siguranță, protejarea familiei, control democratic asupra imigrației, stabilitate economică sau conservarea identității culturale. Aceste priorități nu aparțin biologic unui sex și nici exclusiv unei ideologii.
Marine Le Pen este un caz relevant. Cercetătoarea Anja Durovic observa că Le Pen a reușit să fidelizeze un electorat feminin, în timp ce discursul lui Éric Zemmour a produs o respingere mult mai puternică în rândul femeilor. Cu alte cuvinte, nu este suficient ca un partid să fie „anti-establishment”; contează enorm cum vorbește despre femei și cum le integrează în propria viziune politică.
Meloni și Le Pen ilustrează și apariția unui tip de lider feminin diferit. Un studiu recent le descrie drept „strongwomen”: lideri care combină fermitatea politică asociată tradițional liderului masculin cu teme precum familia, maternitatea și protecția socială. Această formulă nu reprezintă întregul feminism și este contestată de alte curente feministe, dar arată că reprezentarea politică feminină nu mai aparține unei singure familii ideologice.
Alice Weidel complică și mai mult stereotipul. Este economist, femeie, trăiește într-un parteneriat înregistrat cu o femeie și este mamă a doi copii, conducând în același timp, alături de Tino Chrupalla, AfD. În iulie 2026 a fost realeasă copreședinte cu 81,3% din voturile delegaților.
De aceea, poate că fenomenul nu trebuie numit simplu „feminism suveranist”. Formula mai interesantă este suveranitatea femeii asupra propriei opțiuni politice.
Feminismul a luptat pentru ca femeia să nu primească de la bărbat instrucțiuni despre ceea ce trebuie să gândească. Ar fi paradoxal ca, după câteva generații, societatea să îi transmită că este liberă să gândească orice, cu condiția să voteze într-o anumită direcție.
Femeia poate fi progresistă, liberală, conservatoare sau suveranistă. Poate considera prioritară egalitatea, familia, libertatea economică, securitatea, identitatea națională ori o combinație a acestora. Niciuna dintre aceste alegeri nu decurge automat din faptul că este femeie.
Poate că adevărata schimbare europeană nu constă în faptul că „femeile devin suveraniste”, ci în ceva mai simplu: femeile au devenit suficient de autonome politic încât nici feminismul, nici dreapta, nici stânga să nu le mai poată revendica votul ca pe o proprietate.
Iar aceasta este, în sensul cel mai literal, o formă de suveranitate.
Daniel Udrescu - CPA, Expert Contabil Judiciar, Auditor
