Daniel Udrescu: Nazare, Niculescu și minciuna taxelor. Statul nu mai impozitează bogăția, ci inflația

În România se pregătește o nouă operațiune de manipulare fiscală. Ni se spune că aderarea la OCDE impune reformarea sistemului de impozitare, că avem nevoie de mai multă echitate, că
proprietățile trebuie evaluate la valoarea de piață și că impozitarea progresivă îi va proteja pe cei cu venituri reduse. În spatele acestor formule se află însă o realitate mult mai simplă, statul caută venituri suplimentare și încearcă să transfere costul deficitului, al risipei bugetare și al administrației supradimensionate asupra oamenilor care muncesc, economisesc, construiesc și investesc.

Legătura dintre Luca Niculescu și Alexandru Nazare trebuie analizată instituțional. Niculescu coordonează politic procesuladerării la OCDE, iar Nazare conduce mecanismul fiscal prin care recomandările și angajamentele discutate în cadrul aderării pot deveni taxe, baze de impunere
și obligații interne. Traseul este limpede, OCDE formulează recomandarea, coordonatorul aderării o prezintă drept reformă necesară, Ministerul Finanțelor o transformă în măsură fiscală, iar contribuabilului i se spune că România nu are alternativă.  De ce Nicușor Dan a ales reprezentantul OCDE și l-a menținut pe Nazare ca independent/tehnocrat, când ambii au fost în spatele lui Bolojan?

Aceasta este prima mistificare. OCDE nu legiferează în România, nu stabilește cotele noastre de impozitare și nu obligă Parlamentul să adopte o anumită formă de impozit progresiv.  Recomandările OCDE pot orienta politica fiscală, dar alegerea instrumentelor, pragurilor, cotelor și măsurilor de protecție aparține autorităților române. Guvernul nu poate transforma o recomandare internațională într-un alibi pentru propria opțiune fiscală și apoi să pretindă că doar execută o obligație externă.

Problema fundamentală, atât în impozitarea progresivă a veniturilor, cât și în taxarea proprietății la valoarea de piață, este confuzia dintre valoarea nominală și valoarea reală. Un venit sau un
patrimoniu exprimat în mai mulți lei nu înseamnă automat o creștere a puterii economice. Dacă prețurile cresc cu 10%, iar venitul contribuabilului crește tot cu 10%, persoana nu este mai bogată. Are mai mulți lei, dar poate cumpăra aproximativ aceleași bunuri. Dacă statul îi aplică o cotă superioară numai pentru că venitul nominal a depășit un prag neindexat, statul nu impozitează prosperitatea, ci deprecierea monedei.

Acest mecanism devine și mai periculos în cazul proprietății. Ratele medii anuale ale inflației au fost de aproximativ 2,6% în 2020, 5,1% în 2021, 13,8% în 2022, 10,4% în 2023, 5,6% în 2024 și 7,3% în 2025. Compuse, aceste procente indică o creștere a nivelului general al prețurilor de
aproximativ 53,5% față de anul 2019. Rata medie anuală definitivă pentru 2026 nu poate fi cunoscută înainte de închiderea anului; dacă folosim pentru demonstrație o creștere suplimentară de aproximativ 10%, inflația cumulată a perioadei ajunge la aproape 69%.

În aceste condiții, un imobil care valora 1,5 milioane de lei în 2019 ajunge la aproximativ 2,30 milioane de lei numai prin efectul inflației înregistrate până la sfârșitul anului 2025. După încă o
creștere nominală de 10%, valoarea ajunge la aproximativ 2,53 milioane de lei. Proprietarul nu a construit o cameră în plus, nu a cumpărat teren suplimentar și nu a realizat o investiție nouă. Averea sa reală poate fi aceeași, dar imobilul depășește pragul de 2,5 milioane de lei și intră în categoria fiscală a bunurilor imobile de valoare mare. Statul transformă deprecierea monedei, pe
care tot el nu a reușit să o controleze, într-un fapt generator de impozit.

Taxa specială trebuie explicată corect. Cota de 0,9% nu se aplică întregii valori a clădirii, ci diferenței dintre valoarea impozabilă comunicată de organul fiscal local și pragul de 2.500.000 de lei. Dacă imobilul ajunge la 2,53 milioane de lei, diferența impozabilă este de 30.000 de lei, iar taxa specială este de 270 de lei anual. La o valoare de 3 milioane de lei, diferența este de 500.000 de lei, iar taxa ajunge la 4.500 de lei. La 5 milioane de lei, diferența este de 2,5 milioane de lei, iar taxa specială este de 22.500 de lei anual.

Problema nu este numai valoarea inițială a taxei, ci mecanismul prin care baza de impunere se extinde automat. Taxa specială se adaugă impozitului local obișnuit, iar dacă acesta va fi calculat la valoarea de piață, aceeași creștere nominală produsă de inflație va majora simultan două
obligații fiscale. La o proprietate evaluată la 5 milioane de lei, un impozit local ipotetic de 0,1% ar reprezenta 5.000 de lei, la care s-ar adăuga taxa specială de 22.500 de lei. Sarcina anuală ar ajunge la 27.500 de lei, fără ca proprietarul să fi încasat vreun venit din simpla majorare a valorii clădirii. Dacă autoritatea locală stabilește o cotă mai ridicată, obligația crește corespunzător.

Pragul de 2.500.000 de lei pare mare numai dacă este privit în afara pieței imobiliare. La un curs de aproximativ 5,3426 lei pentru un euro, valoarea nu mai este de 500.000 de euro, ci de aproximativ 467.934 euro. Deprecierea leului micșorează continuu valoarea reală în euro a pragului fiscal, în timp ce statul îl păstrează fix în lei.

În centrul Bucureștiului, 467.934 de euro nu mai înseamnă automat un palat, o proprietate exclusivistă sau averea unui multimilionar ci un apartament. Poate fi valoarea unui apartament mai mare într-o clădire veche, a unei case moștenite, a unui imobil de familie sau a unei proprietăți cumpărate în urmă cu douăzeci de ani. În anumite zone centrale, acest nivel a
devenit obișnuit pentru segmentul superior al clasei mijlocii. Statul numește „lux” ceea ce inflația, deprecierea leului și creșterea costului construcțiilor au transformat într-o valoare nominală curentă.

Valoarea de piață nu reprezintă însă un venit realizat. Proprietarul nu primește bani în ziua în care evaluatorul majorează valoarea clădirii. Nu dobândește lichidități numai pentru că prețurile din zonă au crescut. Majorarea poate proveni din inflație, din deprecierea leului, din costul materialelor, al terenurilor și al forței de muncă sau din reducerea ofertei. Statul taxează astfel o apreciere nominală, nerealizată și, într-o proporție semnificativă, fictivă din punct de vedere economic.

În 1999, un proprietar cumpără pentru 5 miliarde lei vechi 500.000 lei noi, echivalentul a 384.290,22 euro la cursul utilizat în această analiză. În octombrie 2026 îl vinde pentru aceeași sumă în euro echivalentul a 2.051.840,75 lei. Câștigul nominal în euro este nul. În lei, diferența dintre prețul actual și costul istoric, exprimat după denominare, depășește 1,55 milioane lei. Această diferență contabilă nu dovedește, prin ea însăși, realizarea unui venit impozabil. Regimul fiscal depinde de natura operațiunii și de calitatea în care acționează vânzătorul.

Un pensionar poate locui într-o casă evaluată la peste 2,5 milioane de lei și poate avea o pensie de 4.000 sau 5.000 de lei. Pe hârtie este declarat bogat; în realitate, nu dispune de venitul necesar plății unui impozit calculat prin raportare la valoarea de piață. Dacă obligația crește continuu, el trebuie să își reducă nivelul de trai, să se împrumute sau să vândă. În acest punct, impozitul nu mai urmărește capacitatea contributivă, ci produce o presiune economică pentru părăsirea propriei locuințe.

Aceasta este forma cea mai periculoasă a progresivității fiscale ascunse. În impozitarea veniturilor, contribuabilul este împins într-o cotă superioară prin majorarea nominală a salariului. În impozitarea proprietății, locuința este împinsă peste pragul fiscal prin creșterea nominală a valorii de piață. În ambele situații, statul încasează mai mult fără ca persoana să fi devenit mai prosperă în termeni reali. Este o majorare fiscală automată, produsă de inflație, fără o nouă dezbatere parlamentară și fără asumarea politică a creșterii taxelor.

Efectul asupra investițiilor imobiliare și construcțiilor poate fi enorm. Investitorul compară chiria netă cu prețul proprietății, costul finanțării, reparațiile, perioadele de neocupare și impozitele. Dacă valoarea fiscală a imobilului crește odată cu inflația, iar chiria nu poate fi majorată în același ritm, randamentul real scade. Dacă și  dobânzile cresc, investiția poate deveni neviabilă.

Capitalul nu rămâne într-un sector în care valoarea nominală este tratată drept profit, iar proprietatea este impozitată fără legătură cu venitul produs. Investitorul renunță, transferă costul în chirie sau mută banii către alte active și jurisdicții. Dezvoltatorul construiește mai puțin, banca finanțează mai prudent, iar oferta de locuințe scade. Consecința nu este ieftinirea proprietăților, ci diminuarea construcțiilor, creșterea chiriilor și accelerarea concentrării patrimoniului în mâinile fondurilor și investitorilor instituționali cu acces la finanțare ieftină.

Construcțiile nu înseamnă numai profitul dezvoltatorului. În jurul unui proiect lucrează arhitecți, ingineri, muncitori, producători de materiale, transportatori, instalatori, bănci, notari și agenții
imobiliare. Când statul afectează randamentul proprietății, lovește un întreg lanț economic. Mai puține investiții înseamnă mai puține locuințe, mai puține locuri de muncă, venituri bugetare mai mici și costuri locative mai mari.

OCDE apreciază că impozitele recurente pe proprietate pot fi mai puțin distorsionante decât impozitarea excesivă a muncii. Dar această teză are sens numai dacă povara fiscală este mutată, nu cumulată. România nu reduce taxarea muncii atunci când majorează taxarea proprietății. Salariatul suportă deja CAS de 25%, CASS de 10% și impozit pe venit de 10% aplicat bazei rămase după contribuții, iar angajatorul mai datorează contribuția asiguratorie pentru muncă. Dintr-un cost total suportat de angajator, o parte foarte importantă ajunge la stat înainte ca salariatul să își primească venitul net.

Majorarea salariului minim ridică automat și pragurile fiscale exprimate în multipli ai acestuia. Pentru veniturile independente, obligațiile de CAS și CASS sunt legate de niveluri stabilite prin
raportare la salariul minim. În cazul anumitor activități independente, baza maximă anuală a CASS a fost extinsă, ceea ce poate majora substantial contribuția datorată de profesioniștii care obțin venituri mai mari. Pragurile cresc nu neapărat pentru că puterea reală de cumpărare a contribuabilului a crescut, ci pentru că salariul minim nominal este majorat în urma inflației.

La nivelul societății, profitul este impozitat cu 16%. Dacă profitul rămas este distribuit asociatului, dividendele sunt impozitate, începând cu anul 2026, tot cu 16%. Aplicate succesiv, cele două cote produc o sarcină cumulată de 29,44% asupra profitului inițial, înainte de
eventuala CASS datorată de asociat. Dintr-un profit de 100.000 de lei, societatea plătește 16.000 de lei impozit pe profit. Din cei 84.000 de lei rămași, impozitul pe dividende este de 13.440 de lei. Asociatului îi rămân 70.560 de lei înainte de CASS.

Dividendele nu sunt supuse CAS. Ele intră însă, împreună cu alte venituri extrasalariale relevante, în calculul plafoanelor CASS de 6, 12 și 24 de salarii minime. Dacă veniturile cumulate depășesc pragurile legale, asociatul datorează CASS calculată la baza corespunzătoare.
Astfel, același rezultat economic este supus mai întâi impozitului pe profit la societate, apoi impozitului pe dividende și, după caz, contribuției de sănătate la nivelul persoanei fizice.

Dacă banii rămași sunt investiți într-o proprietate, contribuabilul suportă TVA inclusă în prețul construcției sau al bunurilor și serviciilor aferente, taxe notariale, costuri de finanțare, impozitul local anual și, dacă valoarea depășește pragul, taxa specială de 0,9% asupra diferenței. Dacă imobilul este închiriat, venitul produs este din nou impozitat. Dacă este vândut, pot apărea alte obligații fiscale. Dacă este transmis succesorilor, patrimoniul intră într-un alt circuit de taxe și
costuri.

Nu avem, așadar, o singură taxă, ci un lanț fiscal aplicat aceleiași valori economice: când este produsă prin muncă, atunci când devine profit, când este distribuită ca dividend, când este economisită, când este investită, când proprietatea este deținută, când produce venit și când
este transmisă. Guvernul prezintă fiecare impozit separat pentru a ascunde povara cumulată.

În acest context, critica lui Eugen Teodorovici la adresa lui Alexandru Nazare trebuie privită dincolo de disputa dintre persoane. Un ministru al finanțelor nu poate fi numai executantul tehnic al unor recomandări prezentate ca obligații externe. El trebuie să apere economia națională, să negocieze, să măsoare efectele cumulate și să refuze măsurile care transformă inflația în bază de impozitare. România nu are nevoie de un contabil al majorărilor de taxe, ci de un ministru capabil să explice de ce cheltuielile statului nu sunt reduse înainte ca munca și patrimoniul oamenilor să fie taxate din nou.

Orice sistem de impozitare a proprietății la valoarea de piață trebuie să se bazeze pe valori reale, nu pur nominale. Pragul de 2.500.000 de lei trebuie indexat anual cu inflația și corelat cu evoluția cursului de schimb și cu diferențele regionale. Baza impozabilă trebuie să distingă între creșterea generală a prețurilor și aprecierea reală a proprietății. Trebuie protejate locuința unică și persoanele cu venituri reduse, plafonată creșterea anuală a impozitului, permisă amânarea plății și asigurată contestarea efectivă a evaluării.

Diferența dintre nominal și real nu este o subtilitate contabilă. Este granița dintre impozitarea unei capacități contributive autentice și taxarea unei valori imaginare. Dacă această diferență
este eliminată, pragul de 2,5 milioane de lei nu va mai proteja clasa mijlocie. Inflația îl va coborî în fiecare an, iar taxa prezentată astăzi ca fiind asupra luxului va deveni mâine un impozit obișnuit asupra locuinței familiale. Impozitarea proprietății la o valoare nominală majorată prin inflație reprezintă, în realitate, impozitarea iluziei monetare. Statul atribuie contribuabilului o îmbogățire pe care acesta nu a realizat-o, deoarece creșterea valorii în lei nu înseamnă automat sporirea valorii reale a patrimoniului și nu produce nicio lichiditate. Proprietarul nu primește bani atunci când evaluatorul majorează valoarea clădirii, dar este obligat să plătească un impozit mai mare din veniturile sale curente. În cazul persoanelor cu venituri reduse, al pensionarilor sau al proprietarilor unor locuințe moștenite, această sarcină poate conduce la ceea ce putem numi evacuare economică. Ea nu este un rezultat automat al taxei, dar devine un efect posibil atunci când obligația fiscală nu mai este raportată la venitul disponibil și la capacitatea reală de plată. Proprietarul nu este deposedat formal, însă poate fi constrâns să se împrumute, să își reducă drastic nivelul de trai sau să vândă locuința pe care legea pretinde că i-o protejează.

OCDE recomandă. Niculescu coordonează. Nazare decide ce transformă în lege. Guvernul încasează. Dar contribuabilul nu trebuie obligat să plătească impozit pentru o îmbogățire pe care nu a realizat-o. Când statul taxează valoarea nominală și ignoră valoarea reală, nu impozitează
averea. Își impozitează propria inflație.

Daniel S. Udrescu / CPA, ECJ, Auditor