Daniel Udrescu: România, rezerva strategică a Germaniei. De la goți la Rheinmetall, de la Iohannis la Mureșan

Istoria nu se repetă niciodată în aceeași formă, dar repetă uneori aceeași logică. Armele se schimbă, imperiile își schimbă numele, ocupația militară este înlocuită de contracte, iar administrația imperială de mecanisme financiare și instituționale. Geografia însă rămâne. La fel rămân resursele și interesul marilor puteri pentru controlul lor.

Spațiul carpato-danubiano-pontic a reprezentat întotdeauna mai mult decât un teritoriu de trecere. Munții ofereau adăpost și metale, câmpiile asigurau hrană, pădurile furnizau lemn, turmele susțineau populații numeroase, iar Dunărea și trecătorile Carpaților deschideau drumurile dintre Europa Centrală, Balcani și Marea Neagră. Era un teritoriu suficient de bogat pentru a atrage imperii, dar suficient de întins, fragmentat și rezistent pentru a fi greu de controlat în întregime.

Dacia, locul în care goții și-au refăcut puterea

Primele populații germanice ajunse în apropierea Daciei nu formau o Germanie și nu urmăreau o politică națională germană, noțiune care nici nu exista. Ele aparțineau însă aceleiași lumi germanice din care, după multe secole, se vor forma puterile Europei Centrale și de Nord.

Marcomanii și quazii au exercitat presiuni puternice asupra frontierelor dunărene ale Imperiului Roman încă din secolul al II-lea. În jurul lor se aflau sarmații iazigi și roxolani. Roxolanii nu erau germanici, ci sarmați de origine iraniană, dar trebuie incluși în această istorie deoarece au participat la alianțele, confruntările și deplasările care au transformat regiunea dunăreană într-un vast spațiu de reorganizare militară.

După retragerea administrației romane din Dacia, teritoriul nu a devenit un pustiu. A rămas un spațiu locuit, productiv și disputat. Goții s-au instalat în secolele al III-lea și al IV-lea în regiuni întinse de la nordul Dunării și din nordul Mării Negre. Ei nu erau încă împărțiți în mod rigid între vizigoți și ostrogoți, denumiri consacrate mai târziu. Sursele epocii vorbesc mai ales despre tervingi, ramura vestică, și greutungi, ramura estică a lumii gotice.

Tervingii au ocupat teritorii dintre Carpați, Nistru, Prut și Dunărea de Jos. Conducătorul lor Athanaric a organizat rezistența împotriva împăratului Valens, folosind Dunărea, pădurile și relieful carpatic drept elemente de apărare. După invazia hunilor, el s-a retras în regiunea numită de izvoare Caucaland, identificată de numeroși istorici cu o zonă greu accesibilă din curbura Carpaților sau din interiorul arcului carpatic. Dacia oferea astfel nu numai resurse, ci și refugiul natural necesar supraviețuirii și reorganizării unei puteri militare.

O altă grupare gotică, condusă de Fritigern, a trecut Dunărea în Imperiul Roman în anul 376, sub presiunea hunilor. Tratamentul abuziv aplicat refugiaților goți de administrația romană a provocat revolta acestora. În 378, la Adrianopol, armata lui Fritigern a zdrobit armata imperială, iar împăratul Valens a fost ucis. A fost una dintre cele mai grave înfrângeri suferite vreodată de Imperiul Roman și momentul în care lumea gotică, consolidată anterior în spațiul nord-dunărean, a devenit o forță capabilă să dicteze condiții Romei.

Din această lume a tervingilor s-a ridicat Alaric, conducătorul care a unit grupările cunoscute ulterior drept vizigoți. Tradiția istorică îl consideră născut în jurul anului 370 pe insula Peuce, în zona Deltei Dunării. Chiar dacă localizarea exactă rămâne discutată, originea sa este legată de regiunea Dunării de Jos și de comunitățile gotice formate la marginea Daciei și a Imperiului Roman.

Alaric a servit mai întâi în armata romană, apoi a devenit adversarul imperiului pe care îl cunoscuse din interior. A traversat Balcanii, a pătruns în Grecia și a invadat Italia. În anul 410, după negocieri eșuate cu împăratul Honorius, vizigoții săi au intrat în Roma și au jefuit orașul timp de trei zile. Era pentru prima dată după aproape opt secole când Roma cădea în mâinile unei armate străine. Impactul psihologic a fost uriaș. Cetatea care își construise prestigiul prin cucerirea lumii era ocupată de urmașii unor goți care, cu numai câteva generații înainte, își refăcuseră forțele la nordul Dunării.

După moartea lui Alaric, vizigoții au continuat deplasarea către vest. Au întemeiat un regat în Galia și apoi în Peninsula Iberică, unde puterea lor s-a menținut până la cucerirea arabă din anul 711. O populație venită din lumea dunăreană și pontică devenise astfel întemeietoarea unuia dintre cele mai importante regate succesoare ale Imperiului Roman de Apus.

Ramura estică a goților, greutungii, din care se vor forma ostrogoții, stăpânea teritorii largi din nordul Mării Negre. Sub regele Ermanaric, ei au construit în secolul al IV-lea o confederație întinsă, care controla populații și drumuri comerciale dintre Marea Baltică și Marea Neagră. Invazia hunilor a distrus această construcție politică, iar o parte dintre ostrogoți a fost integrată în sistemul militar hunic.

După moartea lui Attila și destrămarea imperiului hunic, ostrogoții și-au recâștigat autonomia în Pannonia. Din această etapă s-a ridicat Theodoric cel Mare. El nu s-a născut în Dacia, ci în Pannonia, însă provenea din aceeași lume gotică deplasată din regiunile nord-pontice și carpato-dunărene sub presiunea hunilor. Crescut o vreme la Constantinopol, Theodoric a înțeles atât organizarea romană, cât și forța militară gotică.

La îndemnul împăratului răsăritean Zenon, Theodoric a intrat în Italia și l-a învins pe Odoacru. În anul 493 a devenit stăpânul Italiei și a întemeiat Regatul Ostrogot, cu centrul la Ravenna. Puterea sa s-a extins asupra Italiei, Siciliei și unor regiuni din Balcani și Europa Centrală. Theodoric nu a distrus pur și simplu moștenirea romană. A preluat administrația, fiscalitatea și instituțiile acesteia, păstrând pentru goți controlul militar. Astfel, o populație formată și reorganizată în spațiul nord-pontic, dunărean și pannonic a ajuns să conducă însăși inima fostului Imperiu Roman de Apus.

Vizigoții lui Alaric au cucerit și jefuit Roma. Ostrogoții lui Theodoric au cucerit Italia și au construit un regat pe structurile Romei. Cele două ramuri ale lumii gotice au pornit spre Occident după ce teritoriile din jurul Daciei și Dunării de Jos le oferiseră, timp de generații, hrană, refugiu, oameni și posibilitatea reorganizării militare.

După destrămarea dominației hunice, gepizii au construit la rândul lor un centru de putere în bazinul carpatic și în Transilvania. Alte populații germanice, între care vandalii, herulii și longobarzii, au traversat, au ocupat temporar sau au folosit această regiune înainte de a se deplasa către Occident și Mediterana. Unele grupuri au plecat, altele au fost absorbite de populația locală.

Dacia nu le-a aparținut definitiv, dar le-a oferit ceea ce aveau nevoie pentru a supraviețui și a deveni din nou puternice, pământ, hrană, animale, metale, adăpost și timp. Din această margine a lumii romane au plecat conducători care au învins armate imperiale, au ocupat Roma și au întemeiat regate pe ruinele Imperiului Roman de Apus.

Ecoul componentei nord-dunărene apare chiar în marea epopee germană Cântecul Nibelungilor. Compusă în forma cunoscută în jurul anului 1200, dar construită din tradiții mai vechi despre burgunzi, goți și lumea lui Attila, epopeea îi amintește pe vlahi printre popoarele războinice venite la curtea regelui Etzel. În fruntea lor se află Ramunc, numit „ducele din țara vlahilor”, care sosește cu șapte sute de luptători. Textul nu îl numește literal „prinț al dacilor”, însă pentru memoria istorică românească el poate fi înțeles ca imaginea medievală a unui conducător al populației romanice nord-dunărene, moștenitoarea teritoriului și a unei părți din populația vechii Dacii. Prezența sa într-o epopee fundamentală a lumii germanice arată că vlahii nu erau percepuți ca o populație absentă sau lipsită de organizare, ci ca o forță distinctă, condusă de propriul principe și capabilă să participe cu o oaste numeroasă la marile confruntări ale epocii. Nibelungii păstrează astfel, fie și sub forma memoriei poetice, locul componentei daco-romane și valahe în lumea războaielor germanice, hunice și dunărene. (Cântecul Nibelungilor, aventura XXII)

Acesta este primul model istoric care se va repeta. Puterea venită din afară folosește teritoriul românesc pentru refugiu, refacere și acumulare, apoi proiectează forța dobândită asupra altor regiuni. Dacia a fost suficient de bogată pentru a hrăni asemenea puteri, dar suficient de greu de controlat pentru ca ele să nu o poată păstra definitiv.

Sașii și centrele economice ale Transilvaniei

Colonizarea sașilor în Transilvania, începută în secolul al XII-lea la chemarea regilor Ungariei, a introdus o formă mai stabilă de organizare germanică. Denumirea de „sași” nu însemna că toți coloniștii proveneau din Saxonia. Mulți veneau din regiunea Rinului, Mosellei, Luxemburgului, Flandrei și din alte teritorii occidentale. Ei au primit pământuri, libertăți, privilegii comerciale și autonomie juridică în schimbul apărării frontierelor și al dezvoltării economice.

Sibiul, Brașovul, Bistrița, Sighișoara, Mediașul, Sebeșul și celelalte centre săsești au devenit noduri comerciale, meșteșugărești și militare. Breslele controlau producția, cetățile apărau drumurile, iar privilegiile limitau accesul populației românești la puterea politică urbană. Universitatea Săsească nu era o instituție de învățământ, ci forma de organizare politică și administrativă a comunităților săsești privilegiate.

Regatul maghiar a știut să-i integreze pe coloniștii sași nu prin asimilare, ci prin acordarea de privilegii colective, autonomie administrativă, jurisdicție proprie și drepturi economice. După constituirea sistemului celor trei „națiuni politice” ale Transilvaniei, nobilimea maghiară, secuii și sașii au participat la exercitarea puterii, fiecare păstrându-și organizarea și privilegiile. Românii, deși reprezentau o populație veche și numeroasă a țării, nu au fost recunoscuți ca a patra națiune politică. Ei au fost tratați treptat ca populație supusă, cucerită și doar tolerată, fără reprezentare colectivă în conducerea principatului. O mare parte a românilor a fost redusă la condiția de iobagi, dependentă de domeniile nobiliare, obligată la dijme, prestații și muncă, în timp ce accesul la proprietate privilegiată, administrație și decizie politică era rezervat stărilor recunoscute. Nu era sclavie în sensul juridic antic, deoarece iobagul nu putea fi vândut separat ca un obiect, dar era o formă severă de dependență economică și personală, apropiată în viața concretă de lipsirea de libertate. Ungurii au integrat comunitatea săsească oferindu-i drepturi și un loc la masa puterii, în timp ce populației românești i-au cerut să producă, să plătească și să se supună, fără a-i recunoaște un statut politic egal în propria sa țară.

Contribuția sașilor la urbanizarea și prosperitatea Transilvaniei este incontestabilă. Tot atât de incontestabil este faptul că această prosperitate s-a construit printr-un regim juridic diferențiat. Comunitățile românești participau la economie, produceau hrană, creșteau animale, exploatau pădurile și asigurau o parte importantă a schimburilor, dar nu beneficiau de aceleași privilegii politice. Centrul economic germanic s-a dezvoltat pe un teritoriu locuit majoritar și de români, fără ca aceștia să dețină o putere proporțională asupra resurselor.

Cavalerii teutoni și tentativa unui stat în interiorul țării

În 1211, regele Andrei al II-lea al Ungariei i-a așezat pe cavalerii teutoni în Țara Bârsei, pentru apărarea frontierei și extinderea influenței spre teritoriile de la est și sud de Carpați. Cavalerii au construit fortificații, au organizat așezări și au urmărit controlul drumurilor comerciale.

Problema a apărut atunci când ordinul nu s-a mai mulțumit cu rolul de apărător. Teutonii au încercat să-și extindă stăpânirea și să obțină o legătură directă cu papalitatea, scoțând teritoriul de sub autoritatea efectivă a coroanei. Apărătorul chemat să protejeze frontiera începuse să se comporte ca proprietar al acesteia. În 1225, regele i-a alungat.

Episodul teutonic exprimă o problemă care reapare în istoria României. Capitalul, forța militară sau tehnologia sunt chemate pentru rezolvarea unei vulnerabilități interne, dar cel chemat solicită autonomie, privilegii și control asupra teritoriului sau activității pe care trebuia doar să o protejeze.

Habsburgii, Oltenia și administrația resurselor

După extinderea Casei de Habsburg în Europa Centrală, teritoriile românești au devenit frontieră strategică în confruntarea cu Imperiul Otoman. Transilvania a fost integrată în sistemul habsburgic, iar Banatul a fost reorganizat ca teritoriu militar și economic. Minele, sarea, pădurile, terenurile agricole și căile comerciale au intrat treptat într-un sistem administrat dinspre Viena.

În timpul războiului austro-turc început în 1716, trupele habsburgice au intervenit și în Țara Românească. Domnitorul Nicolae Mavrocordat a fost capturat, iar prin Pacea de la Passarowitz din 1718, Oltenia a fost anexată de Imperiul Habsburgic. Timp de două decenii, până la Pacea de la Belgrad din 1739, austriecii au încercat să transforme Oltenia într-o provincie administrată după model imperial.

Nu a fost vorba numai despre securitatea frontierei. Administrația austriacă urmărea evidența populației, fiscalizarea proprietăților, controlul comerțului și valorificarea sistematică a resurselor. Rezistența boierilor, dificultățile administrative și opoziția populației au arătat însă că Oltenia era mai greu de integrat decât estimase Viena.

Banatul, Bucovina și Transilvania au oferit Imperiului Habsburgic minereuri, sare, lemn, cereale, animale, impozite și oameni pentru apărarea frontierei. Colonizările și privilegiile nu au fost simple acte de civilizare, ci componente ale unei politici economice și militare. Teritoriul trebuia să producă, să plătească și să apere marginea imperiului.

Dinastia germană și alegerea românească

Venirea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen în 1866 a legat România de lumea politică germană, dar nu poate fi redusă la o formă de dominație. Sub Carol I, România și-a câștigat independența, a devenit regat și și-a consolidat instituțiile. Originea germană a principelui a oferit țării legitimitate externă și acces la marile cancelarii europene.

Tocmai experiența lui Ferdinand demonstrează că originea nu determină inevitabil loialitatea politică. Deși provenea din aceeași familie germană, Ferdinand a acceptat intrarea României în război împotriva Germaniei și Austro-Ungariei pentru realizarea unității naționale. A fost o alegere dureroasă, dar românească. De aceea, analiza actuală nu trebuie construită pe etnia sau numele unui conducător, ci pe interesele pe care acesta le apără.

Presupuşi aliaţi dar singuri împotriva tuturor, carne de tun

Între Occidentul catolic și puterea musulmană otomană, țările române au fost folosite timp de secole drept zonă-tampon și câmp de luptă. Domnii români au fost chemați să apere „creștinătatea”, dar ajutorul promis de regatele catolice a sosit adesea târziu, insuficient sau numai atunci când servea propriilor lor interese. Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul au purtat războaie care protejau nu numai țările lor, ci și frontiera Europei Centrale. Victoriile erau prezentate drept victorii ale creștinătății, dar pierderile de oameni, recolte, sate și cetăți rămâneau în principal românilor. Când raportul de forțe se schimba, puterile catolice negociau direct cu Poarta, trasau frontiere și cedau teritorii fără participarea populațiilor care le apăraseră. Imperiul Otoman, musulman și expansionist, a impus tribut, control politic și monopoluri economice, dar a păstrat principatele ca entități distincte tocmai pentru a le exploata fiscal și pentru a le utiliza ca barieră între Istanbul, Viena, Polonia și Rusia. Occidentul catolic ne folosea drept zid militar împotriva turcilor, Poarta ne folosea drept sursă de bani, hrană și securitate la nordul Dunării, iar mai târziu Rusia s-a prezentat drept eliberatoarea ortodocșilor pentru a ocupa același spațiu strategic. România s-a aflat astfel la întâlnirea a trei proiecte de putere, catolic-central-european, musulman-otoman și ortodox-rusesc, fiecare invocând credința, dar urmărind în primul rând teritorii, resurse și controlul drumurilor dintre Europa și Orient.

Există și o dimensiune religioasă a acestei presiuni geopolitice. Occidentul catolic, iar mai târziu și cel protestant, a privit mult timp Ortodoxia românească drept o credință periferică, tolerată, dar situată în afara centrului politic european. În Transilvania habsburgică, confesiunile catolică, luterană, calvină și unitariană au fost recunoscute, în timp ce credința ortodoxă a majorității românești a rămas lipsită de un statut egal, iar unirea unei părți a românilor cu Roma a fost încurajată și ca instrument de integrare politică. Prin limitarea Ortodoxiei și excluderea românilor din sistemul privilegiilor, Europa Centrală a creat un gol pe care Rusia s-a oferit să-l ocupe, prezentându-se drept protectoarea creștinilor ortodocși. Protecția rusească nu a fost însă fraternitate dezinteresată, ci politică imperială. Rusia ne-a tratat ca pe niște enoriași ortodocși aflați în aria sa spirituală, dar cu rapacitatea unui imperiu care urmărea teritorii, gurile Dunării și accesul spre Balcani. Anexarea Basarabiei în 1812, ocupațiile militare succesive și dominația sovietică au demonstrat că aceeași credință nu a împiedicat expansiunea și abuzul. România a fost astfel prinsă între un Occident care i-a limitat sau privit cu suspiciune identitatea ortodoxă și un Răsărit care a folosit Ortodoxia pentru a-i cere supunere. Lecția istorică nu este alegerea între Roma, Berlin și Moscova, ci apărarea unei identități românești ortodoxe, europene și suverane, care cooperează cu Occidentul fără să-și nege credința și refuză protecția Rusiei fără să-și abandoneze Ortodoxia.

Războaiele Mondiale, ocupația și resursele

În Primul Război Mondial, după înfrângerile din 1916, Bucureștiul și o mare parte din teritoriul țării au intrat sub ocupația Puterilor Centrale. Moldova a rămas liberă și a continuat rezistența. În teritoriul ocupat, administrația germană a organizat exploatarea sistematică a petrolului, cerealelor, animalelor, materiilor prime și transporturilor.

Pentru Germania, petrolul românesc avea valoare strategică. Agricultura românească trebuia să aprovizioneze o economie de război aflată sub presiune. Ocupația nu a urmărit numai controlul militar, ci transferul resurselor către centrul de putere. România a fost tratată ca rezervor de combustibil și hrană.

Imaginea se repetă într-o formă și mai amplă în al Doilea Război Mondial. România nu a fost inițial o țară ocupată în același sens ca Polonia, ci un stat aliat Axei, condus de regimul Antonescu și aflat într-o dependență economică și militară crescândă față de Germania nazistă. Trupele germane au intrat în țară, iar petrolul de la Ploiești a devenit vital pentru mașina de război germană. La acesta se adăugau cerealele, produsele petroliere, transporturile și capacitatea industrială.

Germania oferea armament și protecție politică, România furniza petrol, hrană și participare militară. Schimbul nu era echilibrat între două puteri egale. Economia românească era orientată către necesitățile strategice ale Reichului, iar decizia politică devenea tot mai dependentă de Berlin. După 23 august 1944, trupele germane au tratat România ca pe un teritoriu pierdut și au încercat să păstreze prin forță controlul unor obiective strategice.

În ambele războaie mondiale, interesul german a fost concentrat asupra acelorași elemente, poziția geografică, petrolul, cerealele, infrastructura și capacitatea militară.

De la controlul teritorial la controlul economic

În prezent nu mai există ocupație militară germană și nici administrație imperială austriacă. România este membră a Uniunii Europene și NATO, iar Germania și Austria sunt parteneri importanți. Tocmai de aceea comparația istorică trebuie făcută lucid, nu propagandistic.

Controlul modern nu mai presupune arborarea unui steag străin pe o clădire administrativă. El se poate exercita prin proprietatea asupra companiilor strategice, contracte pe termen lung, dominația lanțurilor de furnizare, accesul privilegiat la resurse și transferarea profitului către centrul economic din exterior.

Austria este prezentă în petrol și gaze prin OMV Petrom, în sistemul bancar și în exploatarea lemnului. Germania are o poziție majoră în industria auto, comerț, componente industriale și, tot mai mult, în industria românească de apărare. Aceste investiții pot aduce tehnologie, locuri de muncă și piețe. Întrebarea economică nu este dacă investiția străină este bună sau rea, ci cine controlează activul, unde rămâne profitul, cine deține tehnologia și cine suportă riscul.

România furnizează terenul, energia, salariații, infrastructura și deseori finanțarea ori garanția publică. Partenerul extern aduce tehnologia și accesul comercial, dar își păstrează frecvent centrul de decizie. Dacă statul român nu negociază proprietatea intelectuală, capacitatea de export, participarea industriei locale și păstrarea valorii adăugate în țară, investiția poate deveni o formă modernă de extracție economică.

Cele 5,7 miliarde de euro oferite Rheinmetall

Cea mai puternică expresie a acestei orientări este pachetul de contracte acordat grupului german Rheinmetall în cadrul mecanismului european SAFE. La 29 mai 2026, Direcția Generală pentru Armamente a semnat contracte cu o valoare totală de aproximativ 5,7 miliarde de euro pentru vehicule de luptă Lynx, sisteme antiaeriene, muniție și nave militare.

Potrivit Ministerului Apărării, acordul pentru 298 de vehicule și derivate valorează 3,337 miliarde de euro fără TVA. Sistemele antiaeriene furnizate de Rheinmetall Italia valorează aproape 982 milioane de euro, navele furnizate de o companie din grupul german aproximativ 920 milioane, iar muniția de 35 mm încă 449,75 milioane de euro. Chiar Rheinmetall a prezentat pachetul drept cel mai mare contract internațional din istoria recentă a companiei.

Guvernul Bolojan a oferit astfel pe tavă grupului german un pachet de 5,7 miliarde de euro finanțat prin SAFE. Expresia este severă, dar dimensiunea contractului o justifică. Nu discutăm despre o investiție germană de 5,7 miliarde în România, ci despre comenzi plătite de România, prin împrumuturi europene care vor deveni datorie publică și vor fi rambursate de contribuabilul român.

Autoritățile afirmă că peste 50% din producție se va realiza în România sau împreună cu firme locale, că va exista transfer de tehnologie și că vor fi integrați peste 200 de subcontractori. Aceste promisiuni trebuie transformate în obligații contractuale măsurabile. Ce înseamnă exact „producție în România”? Asamblare sau fabricarea componentelor esențiale? Cine va deține licențele? Va putea România să exporte? Cine va controla întreținerea, modernizarea și piesele de schimb? Cât din valoarea contractului va rămâne efectiv în economia românească?

Rheinmetall numește deja România una dintre „piețele sale de origine”. Formularea ar trebui să ne pună pe gânduri. România riscă să devină piață captivă, bază de producție cu salarii mai mici și debitor pe termen lung, în timp ce proprietatea tehnologiei, marja principală și decizia strategică rămân în Germania.

Bolojan, Iohannis și continuitatea orientării

Ilie Bolojan nu a inventat această orientare. El a accelerat-o și i-a oferit o dimensiune financiară fără precedent. Înaintea lui, mandatele lui Klaus Iohannis au consolidat o politică externă apropiată de Berlin, prezentată drept garanție a apartenenței europene.

Originea săsească a lui Iohannis nu constituie o probă de subordonare. Un om trebuie judecat după deciziile sale, nu după etnie. Dar rezultatele mandatelor pot fi analizate. România a rămas furnizor de forță de muncă, piață pentru produse industriale, exportator de materii prime și importator de tehnologie. Relația privilegiată cu Germania nu a produs o convergență comparabilă a capitalului românesc, a cercetării sau a puterii de negociere.

În această construcție politică trebuie analizat și rolul lui Dominic Fritz, politician originar din Germania, ajuns primar al Timișoarei și președinte al USR. Fritz numește în mod repetat AUR „partid extremist” și îl asociază curentului pro-rus, transformând această etichetă într-un instrument prin care orice opoziție față de direcția impusă de Bruxelles poate fi scoasă din spațiul dezbaterii legitime. Dar aceeași măsură trebuie aplicată tuturor. Dacă apărarea identității naționale, a suveranității și a familiei tradiționale este declarată extremism pro-rus, atunci promovarea necondiționată a directivelor occidentale, a agendei LGBT și a transferului de decizie către instituții externe poate fi definită, în oglindă, drept un extremism de sens contrar. Din această perspectivă, USR poate fi caracterizat ca un „partid extremist neo-marxist, prooccidental, pro-LGBT și antiromânesc”, nu pentru că apropierea de Occident ar fi în sine împotriva României, ci pentru că partidul tinde să prezinte interesul formulat la Bruxelles sau Berlin ca fiind automat superior interesului național și să-i stigmatizeze pe românii care contestă această ierarhie. Fritz devine astfel nu un reprezentant oficial al Germaniei, afirmație pentru care nu există dovadă, ci un actor politic de formație germană care promovează în România un model ideologic occidental și folosește acuzația de extremism pentru a delegitima adversarii. Dacă AUR trebuie judecat după fapte, relații și voturi, aceeași regulă trebuie aplicată USR. Nici orientarea spre Rusia, nici supunerea necondiționată față de Berlin și Bruxelles nu pot înlocui interesul României.

Acum apare Siegfried Mureșan, desemnat candidat la funcția de prim-ministru la 17 septembrie 2026. El nu devine premier înaintea votului Parlamentului. Parcursul său este însă relevant, studii economice în limba germană, masterat la Universitatea Humboldt din Berlin, activitate în Bundestag, apoi carieră în structurile Partidului Popular European. Aceste date nu dovedesc o loialitate străină, dar justifică întrebarea dacă viitorul guvern va privi economia României prin interesul capitalului autohton sau prin logica marilor structuri economice europene dominate de Berlin.

Resursele urmărite timp de două milenii

În Antichitate, spațiul dacic oferea pământ, pășuni, animale, sare, metale și adăpost. În Evul Mediu, centrele săsești și teutonii urmăreau controlul cetăților, drumurilor comerciale și trecătorilor. Habsburgii au organizat fiscal minele, pădurile, sarea, agricultura și populația. În Primul Război Mondial, Germania a preluat petrol și cereale. În al Doilea Război Mondial, petrolul de la Ploiești a alimentat armata germană.

Astăzi, miza o reprezintă gazele naturale, energia, pădurile, băncile, infrastructura, industria auto, industria militară, piața de consum și forța de muncă. Resursa cea mai importantă nu mai este însă doar petrolul sau aurul. Este capacitatea statului român de a se împrumuta și de a transforma datoria publică în comenzi pentru industria altora.

SAFE poate asigura României armament necesar, dar poate deveni și mecanismul prin care contribuabilul român finanțează relansarea industriei germane de apărare. Germania primește comenzile, tehnologia îi aparține, compania își extinde piața, iar România rămâne cu obligația rambursării împrumutului. Dacă transferul industrial nu este real și verificabil, nu asistăm la reindustrializarea României, ci la susținerea industriei germane cu datorie românească.

Istoria nu ne condamnă, lipsa negocierii ne condamnă

Nu Germania este vinovată că își apără industria. Nu Austria este vinovată că urmărește accesul la energie, bănci, păduri și piețe. Orice stat serios își protejează capitalul și își extinde influența. Problema începe atunci când România nu face același lucru.

Istoria se repetă nu pentru că goții, Habsburgii, Germania imperială, Germania nazistă și Republica Federală ar reprezenta aceeași putere. Nu o reprezintă. Se repetă însă poziția atribuită României, teritoriu de frontieră, rezervor de resurse, furnizor de hrană și energie, piață de desfacere și platformă pentru refacerea puterii economice a altora.

Dacia a fost un pământ al prosperității, dar greu de controlat. România continuă să fie bogată, dar insuficient de conștientă de valoarea sa. Nu resursele îi lipsesc, ci capacitatea politică de a le transforma în putere națională.

De la goți la Habsburgi, de la petrolul folosit de armatele germane la cele 5,7 miliarde de euro oferite Rheinmetall, mijloacele s-au schimbat. Întrebarea a rămas aceeași. România este un partener care negociază și acumulează putere economică sau continuă să fie teritoriul prosper pe care ceilalți își refac puterea?

Daniel Udrescu - CPA, Expert Contabil Judiciar, Auditor