Declarațiile făcute după summitul NATO de la Ankara privind susținerea majorării cheltuielilor pentru apărare la 3,5% din PIB ridică o întrebare esențială, cine decide în România asupra banilor publici?
În orice stat democratic, politica externă și politica bugetară au limite constituționale clare. Președintele reprezintă România în relațiile internaționale și poate exprima poziții politice în cadrul alianțelor din care facem parte. Însă mandatul său nu include dreptul de a angaja unilateral miliarde de euro din bugetul național.
Constituția este explicită, bugetul de stat este adoptat prin lege de Parlament, la propunerea Guvernului. Niciun summit, niciun comunicat comun și nicio declarație prezidențială nu pot modifica această regulă fundamentală.
O creștere de la aproximativ 2% la 3,5% din PIB înseamnă zeci de miliarde de lei suplimentare. Aceste sume nu sunt simple procente pe hârtie. Ele reprezintă spitale care nu se construiesc, școli care nu se modernizează, autostrăzi amânate sau investiții private care nu mai sunt susținute. Tocmai de aceea, asemenea decizii trebuie dezbătute public și votate de reprezentanții aleși ai cetățenilor.
Problema nu este dacă România are nevoie de o armată puternică. În actualul context geopolitic, investițiile în apărare sunt justificate. Problema este cine are legitimitatea să stabilească nivelul acestor investiții și în ce condiții.
Dacă Președintele transmite partenerilor externi că România va susține un anumit prag bugetar, înainte ca Parlamentul să fi discutat și aprobat această opțiune, apare riscul inversării ordinii constituționale. Parlamentul ajunge pus în fața unui angajament deja asumat politic, fiind presat să îl transforme ulterior în lege.
O asemenea practică slăbește rolul puterii legislative și mută centrul deciziei din instituția reprezentativă a cetățenilor către negocieri diplomatice asupra cărora Parlamentul nu are un control efectiv.
Într-o democrație matură, politica externă trebuie să fie dublată de responsabilitate constituțională. Președintele poate negocia, poate susține obiective și poate reprezenta România cu fermitate. Dar nu poate promite cheltuieli publice care depind exclusiv de votul Parlamentului.
Respectarea Constituției este cea mai importantă garanție a credibilității unui stat. Alianțele internaționale sunt esențiale, însă ele nu pot deveni un substitut al procedurilor democratice interne. Dacă România va considera că poate și trebuie să aloce 3,5% din PIB pentru apărare, această decizie trebuie să aparțină Parlamentului, după o dezbatere transparentă și o analiză serioasă a impactului asupra întregii economii. Numai astfel angajamentele externe rămân compatibile cu suveranitatea constituțională.
Daniel Udrescu - CPA, Expert Contabil Judiciar, Auditor
