Criza, bucuria Guvernului. Analiză de Daniel Udrescu, expert contabil

În opinia mea, acesta este marele paradox al crizei. Statul declară că luptă împotriva scumpirilor, dar sistemul fiscal este construit astfel încât bugetul să profite imediat de pe urma lor. Nu este necesară o decizie politică explicită. Nu trebuie modificată cota TVA și nu trebuie introdusă o taxă nouă. Este suficient ca prețurile să crească, iar mecanismul fiscal începe automat să transfere mai mulți bani din buzunarul consumatorului către buget.

La benzină și motorină, mecanismul este foarte clar. Prețul comercial al carburantului este majorat mai întâi cu acciza, iar peste valoarea astfel obținută se aplică TVA de 21 la sută. Cetățeanul plătește TVA inclusiv pentru acciza percepută de stat. Din punct de vedere juridic, acciza intră în baza de calcul a TVA. Din punct de vedere economic, avem o taxă aplicată peste o altă taxă.

În cazul unui litru de benzină vândut cu aproximativ 9,55 lei, TVA inclus în preț reprezintă circa 1,66 lei, iar acciza aproximativ 3,06 lei. Statul încasează direct aproape 4,72 lei, adică aproximativ 49 la sută din prețul plătit la pompă. Procentul nu este permanent, deoarece se modifică odată cu prețul și nivelul accizei, dar concluzia rămâne aceeași. Aproape jumătate din suma achitată pentru benzină poate ajunge direct la buget sub forma TVA și a accizei.

La motorină, după reducerea temporară a accizei aplicată în august 2026, povara fiscală directă este mai mică, dar rămâne importantă. La un preț de aproximativ 10,16 lei pe litru, TVA reprezintă aproape 1,76 lei, iar acciza aproximativ 2,24 lei. Statul încasează astfel circa 4 lei pentru fiecare litru, echivalentul a aproximativ 39 la sută din preț. Fără reducerea temporară, ponderea fiscală directă s-ar situa în jurul valorii de 43–44 la sută.

Reducerea temporară a accizei este prezentată drept un ajutor acordat populației și economiei. În realitate, aceasta compensează numai o parte din scumpire. În același timp, majorarea prețului comercial determină automat creșterea TVA încasat de stat. Guvernul poate restitui temporar o parte din acciză, dar continuă să beneficieze de surplusul de TVA generat de prețurile mai mari.

În opinia mea, aici apare una dintre cele mai discutabile practici fiscale. Guvernul încasează mai mult datorită crizei, apoi restituie selectiv o parte din surplus și prezintă această restituire drept sprijin bugetar. Ajutorul nu provine însă exclusiv dintr-un sacrificiu al statului. O parte este finanțată chiar din taxele suplimentare plătite de populație ca urmare a scumpirilor.

Acciza este stabilită în principal ca sumă fixă pentru fiecare litru, în timp ce TVA este procentual. Dacă prețul carburantului crește, suma încasată din TVA crește automat. Parlamentul nu trebuie să voteze o cotă nouă, iar Guvernul nu trebuie să anunțe o majorare de taxe. Inflația execută singură operațiunea fiscală.

Statul nu încasează numai TVA și accize. Companiile petroliere și distribuitorii plătesc impozite pe profit sau pe cifra de afaceri, contribuții salariale și alte obligații fiscale. Producătorii achită redevențe pentru resursele extrase, iar profiturile excepționale pot fi supuse unor contribuții suplimentare. Statul poate încasa și dividende prin participațiile deținute în companiile energetice.

La gaze naturale și energie electrică, ponderea taxelor directe din factura finală este mai redusă decât la carburanți. TVA reprezintă aproximativ 17,36 la sută dintr-un preț final care include TVA de 21 la sută. Împreună cu accizele și celelalte componente fiscale, statul poate încasa direct aproximativ 18–19 la sută din factura plătită de consumator.

Acest procent nu arată însă întregul avantaj financiar al statului. În sectorul energetic, statul este simultan autoritate fiscală, reglementator, legiuitor și acționar. Încasează TVA de la consumatori, impozite de la companii și dividende de la societăți precum Hidroelectrica, Nuclearelectrica și Romgaz. Atunci când prețurile și profiturile acestor companii cresc, bugetul poate beneficia atât prin impozitare, cât și prin dividende.

Criza energetică are cauze reale și nu poate fi atribuită exclusiv Guvernului. Producția hidro este afectată de secetă, producția nucleară poate fi redusă de opriri tehnice și de condițiile hidrologice ale Dunării, iar consumul crește puternic în perioadele caniculare. România nu dispune încă de suficiente capacități de stocare, baterii, centrale flexibile și investiții în rețele pentru a utiliza eficient energia regenerabilă.

Energia solară poate fi abundentă la prânz, dar consumul maxim apare adesea seara, când producția fotovoltaică scade. Dacă energia nu poate fi stocată, România trebuie să folosească surse mai scumpe sau să importe în orele de vârf. Pe piața angro, prețul poate fi influențat de ultima și cea mai scumpă sursă necesară pentru acoperirea consumului.

Apare astfel o situație aparent paradoxală. Energia produsă ieftin în hidrocentrale sau centrale nucleare poate fi vândută la un preț influențat de energia scumpă produsă din gaze sau adusă din import. Producătorii cu costuri mici obțin marje mai mari, iar statul participă la aceste câștiguri prin impozite și dividende.

România nu are întotdeauna cele mai mari prețuri nominale la carburanți din Uniunea Europeană. Problema reală este raportul dintre preț și venit. Un litru de carburant poate costa mai mult în Germania, Danemarca sau Țările de Jos, dar salariile sunt mult mai mari. Pentru un român, același rezervor consumă o parte considerabil mai mare din venitul lunar.

Situația este asemănătoare la energia electrică. Prețul exprimat în euro nu este neapărat cel mai ridicat din Uniunea Europeană. Raportat la puterea de cumpărare, costul suportat de consumatorul român ajunge însă printre cele mai apăsătoare. Nu contează numai valoarea facturii, ci și câte ore trebuie să muncească o persoană pentru a o plăti.

Adevărata problemă fiscală este însă mai profundă decât taxarea carburanților și energiei. Este vorba despre impozitarea inflației. Inflația funcționează ca o taxă nevotată, deoarece mărește veniturile nominale ale statului fără introducerea oficială a unei obligații fiscale noi.

Atunci când prețurile cresc, TVA se aplică unei valori mai mari. Dacă un produs se scumpește de la 100 la 121 de lei, TVA inclus în preț crește de la aproximativ 17,36 lei la 21 de lei. Cota TVA a rămas aceeași, dar statul încasează cu aproximativ 21 la sută mai mult. Dacă volumul vânzărilor nu scade în aceeași proporție, bugetul obține automat venituri suplimentare.

Impozitarea inflației nu se oprește la TVA. Salariile sunt majorate nominal pentru a compensa scumpirile, iar statul încasează contribuții sociale și impozite aplicate unor valori mai mari. Chiar dacă angajatul nu devine mai bogat în termeni reali, suma nominală transferată bugetului poate crește.

În România, acest efect trebuie totuși explicat corect. Sistemul de impozitare a salariilor este în principal proporțional, astfel încât o creștere salarială egală cu inflația nu îl împinge automat pe angajat într-o cotă superioară de impozitare. Progresia fiscală ascunsă poate apărea însă prin pierderea unor deduceri, depășirea unor plafoane sau neactualizarea pragurilor fiscale în același ritm cu inflația.

Companiile se confruntă cu același fenomen. Cifra de afaceri și profitul contabil pot crește nominal numai pentru că prețurile au crescut. O parte din acest rezultat este aparentă, deoarece banii încasați au o putere de cumpărare mai mică. Statul poate impozita însă aceste valori nominale ca și cum ar reprezenta o creștere economică reală.

Impozitele locale, accizele și alte obligații pot fi ulterior indexate cu rata inflației. O scumpire care a fost prezentată inițial ca un fenomen temporar ajunge astfel să producă o majorare fiscală permanentă. Prețurile pot încetini sau chiar scădea, dar taxele indexate rareori revin la nivelul anterior.

Inflația reduce și valoarea reală a datoriei publice contractate la dobânzi fixe. Statul rambursează în viitor datoriile vechi cu bani care valorează mai puțin. În același timp, economiile populației, salariile, pensiile și creanțele neindexate își pierd puterea de cumpărare. Are loc un transfer tăcut de valoare de la cei care economisesc și dețin creanțe către debitori.

Acest avantaj nu este însă nelimitat. Statul plătește ulterior dobânzi mai mari pentru împrumuturile noi, indexează pensii și salarii, suportă costuri sociale suplimentare și încasează mai puțin dacă populația reduce consumul. Inflația poate încetini economia, poate închide companii și poate diminua baza reală de impozitare.

De aceea, nu consider că statul este câștigătorul absolut și permanent al inflației. Este însă beneficiarul fiscal imediat. Veniturile sale cresc înainte ca efectele negative ale crizei să se reflecte integral în cheltuielile publice. Statul încasează astăzi TVA mai mare, iar costurile economice și sociale apar mâine.

Tocmai această diferență de timp creează stimulentul greșit. Guvernul are nevoie de bani imediat pentru acoperirea deficitului, în timp ce efectele negative ale inflației se distribuie pe mai mulți ani. Din această cauză, reducerea permanentă a taxării energiei și carburanților devine neatractivă pentru un buget dependent de consum.

Consumatorul nu poate renunța complet la energie, gaze sau carburanți. Acestea sunt produse esențiale. Populația trebuie să se încălzească, transportatorii trebuie să alimenteze, agricultura trebuie să producă, iar firmele trebuie să funcționeze. Statul taxează astfel o bază de consum greu de evitat și relativ sigură.

Guvernul intervine de regulă atunci când presiunea publică devine prea mare. Reduce temporar o acciză, plafonează selectiv un preț sau acordă un ajutor limitat. Măsura este prezentată ca un efort bugetar major, deși o parte din cost este acoperită din veniturile suplimentare produse chiar de scumpire.

Câștigătorii imediați ai crizei sunt producătorii cu costuri reduse care vând la prețuri ridicate, comercianții și importatorii poziționați avantajos și statul care încasează taxe și dividende mai mari. Pierzătorii sunt populația, întreprinderile mici, transportatorii, agricultura și industria, în special atunci când nu pot transfera integral scumpirile către clienți.

În opinia mea, marea problemă nu este simplul fapt că statul încasează taxe. Orice stat are nevoie de venituri pentru sănătate, educație, apărare și servicii publice. Problema este lipsa transparenței și absența unui mecanism prin care veniturile fiscale extraordinare generate de criză să fie evidențiate și utilizate pentru reducerea efectelor ei.

Guvernul ar trebui să prezinte separat cât a încasat suplimentar din TVA ca urmare a scumpirii carburanților, gazelor și energiei, cât a primit din dividendele companiilor energetice și cât a restituit efectiv populației și economiei. Numai astfel s-ar putea vedea dacă măsurile de sprijin reprezintă un efort real al statului sau doar restituirea unei părți din surplusul colectat.

Reducerea taxelor nu trebuie făcută populist și fără analiză, deoarece poate mări deficitul fără să garanteze că avantajul ajunge integral la consumator. Dar nici menținerea integrală a câștigului fiscal produs de inflație nu este justificată. O soluție echilibrată ar fi compensarea temporară, transparentă și verificabilă a veniturilor fiscale extraordinare, orientată către consumatorii vulnerabili și sectoarele economice esențiale.

În același timp, România trebuie să trateze cauza structurală a crizei. Sunt necesare investiții în producție, rețele, capacități de stocare, interconectări și surse flexibile. Fără aceste investiții, fiecare perioadă de secetă, caniculă, tensiune geopolitică sau oprire tehnică va produce o nouă criză și o nouă justificare pentru prețuri ridicate.

Pentru cetățean, inflația înseamnă sărăcire. Pentru Guvern, aceeași inflație înseamnă inițial TVA mai mare, contribuții mai mari, valori nominale impozabile mai mari și dividende suplimentare. Statul nu taxează numai benzina, motorina, gazele și energia. Statul taxează chiar scumpirea lor.

De aceea, criza devine bucuria Guvernului. Nu pentru că statul ar putea câștiga la nesfârșit și nici pentru că ar controla toate cauzele crizei, ci pentru că sistemul fiscal îl transformă în primul beneficiar al scumpirilor și în ultimul care suportă consecințele lor. Cetățeanul plătește imediat. Guvernul încasează imediat. Nota economică și socială vine mai târziu, când banii au fost deja cheltuiți.