Daniel Udrescu: Analiza Mureșan, cu recomandarea unui plan

Problema nu este una de comunicare, ci de aritmetică politică. PNL, USR și UDMR nu dețin majoritatea necesară. Pentru a ajunge la Palatul Victoria, Mureșan are nevoie fie de PSD, fie de parlamentari atrași individual din alte formațiuni. AUR a anunțat că nu îl susține, iar PSD îi cere să răspundă la întrebarea esențială, continuă politica de austeritate sau schimbă direcția?

Mureșan încearcă să împace cele două răspunsuri. Susține că măsurile de consolidare fiscală nu au fost luate „de plăcere”, că salariile și pensiile ar trebui să crească, dar numai atunci când bugetul va permite, și că măsurile restrictive vor putea fi relaxate când indicatorii se vor îmbunătăți. Aceasta nu este încă o politică economică, ci o promisiune condiționată de un viitor nedeterminat.

Românii nu pot afla de aici ce taxe vor plăti, ce cheltuieli vor fi reduse, cum va fi protejată puterea de cumpărare sau prin ce mecanism va fi relansată economia. Nici companiile nu știu dacă vor primi stabilitate fiscală ori un nou pachet de „consolidare”.

La fel de fragilă este poziția sa în PNL Progresist. Mureșan declară că nu va participa la niciun „puci” împotriva lui Ilie Bolojan și că va lucra în parteneriat cu acesta. Loialitatea personală poate fi o calitate, dar constituțional premierul trebuie să conducă Guvernul, nu să administreze de la Palatul Victoria politica stabilită de președintele partidului. Dacă autoritatea politică rămâne la Bolojan, iar răspunderea guvernării îi revine lui Mureșan, România riscă să primească un executiv cu două centre de comandă.

Legătura PNL

Progresist cu USR un „partid extremist neo-marxist, prooccidental, pro-LGBT și antiromânesc, antiortodox a dus deja la radicalizarea şi renunţarea la partid a unor membri marcanţi Conservatori.

Mai apare o întrebare. După patru luni de interimat și două desemnări eșuate, cum este posibil ca partidele care vor să guverneze să anunțe abia acum că „încep munca” la programul de guvernare? Un guvern serios nu caută mai întâi voturile și scrie ulterior politica economică. El prezintă obiectivele, costurile, sursele de finanțare și efectele sociale, apoi solicită încrederea Parlamentului.

Siegfried Mureșan promite un guvern reformator, proeuropean și orientat spre creșterea nivelului de trai. Dar, deocamdată, oferă continuitate fără majoritate, relaxare fără resurse și autoritate guvernamentală fără autonomie politică.

Nu este suficient să afirmi că România trebuie să meargă înainte. Siegfried Mureșan promite o „agendă de modernizare” care să determine creșterea nivelului de trai, dar declară simultan că viitorul cabinet trebuie să continue reformele Guvernului Bolojan. Între cele două afirmații există o contradicție pe care schimbarea vocabularului nu o poate ascunde.

Premierul desemnat vorbește despre „măsuri de consolidare fiscală”. Denumirea este elegantă, însă efectele economice rămân aceleași atunci când consolidarea se realizează prin creșterea poverii fiscale, limitarea veniturilor, reducerea consumului și transferarea costului deficitului asupra populației și întreprinderilor.

Eroarea centrală a discursului său este perseverarea într-o politică infirmată politic, fără examinarea cauzelor care au determinat căderea Guvernului Bolojan. Mureșan tratează demiterea fostului cabinet ca pe un accident parlamentar, nu ca pe un avertisment privind limitele economice și sociale ale programului aplicat.

Moțiunea de cenzură nu reprezintă, prin ea însăși, o expertiză economică. Ea demonstrează însă că programul Bolojan și-a pierdut majoritatea parlamentară. Un nou premier nu poate solicita voturile aceluiași Parlament anunțând, cu mândrie, că va continua politica pentru care guvernul precedent a fost demis.

Apare astfel capcana consolidării fiscale de dragul consolidării fiscale. România trebuie să își reducă deficitul, dar nu orice reducere contabilă reprezintă reformă economică. Majorarea taxelor poate produce temporar venituri suplimentare, însă comprimă consumul, blochează investițiile și poate restrânge baza viitoare de impozitare. Statul riscă să aplice cote mai mari unei economii tot mai mici.

Mureșan afirmă că el și Ilie Bolojan sunt persoane diferite și că nu va face totul exact la fel. Diferența dintre două persoane nu produce însă, automat, o diferență între două politici. Dacă obiectivele, instrumentele fiscale și distribuirea costurilor rămân aceleași, schimbarea premierului devine doar o cosmetizare a continuității.

Există și o problemă de logică democratică. Atunci când un guvern își pierde sprijinul parlamentar, succesorul său trebuie să explice ce păstrează, ce corectează și ce abandonează. Mureșan anunță continuitatea înainte de a prezenta evaluarea efectelor măsurilor anterioare. Concluzia este stabilită înaintea analizei.

Contradicția devine și mai evidentă când premierul desemnat promite creșterea nivelului de trai. Bunăstarea nu poate fi declarată administrativ. Ea presupune investiții, productivitate, venituri reale mai mari, stabilitate fiscală și protejarea capitalului românesc. Reducerea deficitului este necesară, dar trebuie obținută prioritar prin restrângerea risipei, reorganizarea aparatului public și stimularea bazei economice, nu doar prin noi obligații impuse contribuabililor.

În plus, PNL, USR și UDMR nu dețin singure majoritatea necesară. Mureșan are nevoie chiar de voturile celor care au respins politica lui Bolojan. El cere, așadar, Parlamentului să voteze un guvern nou pentru continuarea programului vechi.

România nu are nevoie de austeritate redenumită „consolidare fiscală” și nici de continuitate prezentată drept modernizare. Are nevoie de un program cuantificat, care să arate cine plătește corecția deficitului, în ce termen și cu ce efecte asupra economiei.

Până atunci, promisiunea bunăstării rămâne în contradicție cu politica anunțată.

Proiect național obligatoriu

În calitatea mea de consultant în afaceri, cu multe planuri şi analize, aș vedea un plan de guvernare pe 20 de ani nu ca pe un program electoral foarte lung, ci ca pe un proiect național obligatoriu pentru toate guvernele care se succed. Obiectivul central ar fi ca România să devină, până în 2046, un stat sigur, productiv, cu infrastructură completă, energie suficientă, agricultură integrată, administrație digitală, educație conectată la economie și un nivel de trai apropiat de nucleul Uniunii Europene. Partidele ar putea schimba mijloacele și prioritățile anuale, dar nu direcțiile strategice, termenele și indicatorii fundamentali.

Planul ar trebui adoptat de Parlament printr-un pact național și împărțit în patru etape, primele 100 de zile pentru inventarierea statului și oprirea pierderilor, primii patru ani pentru reforma instituțională și fiscală, următorii șase ani pentru investițiile structurale, iar ultimii zece ani pentru consolidarea rezultatelor și apropierea de economiile europene dezvoltate. Fiecare obiectiv ar avea cost, sursă de finanțare, responsabil nominal, termen și indicator verificabil. În fiecare an, premierul ar prezenta Parlamentului și populației un bilanț simplu, ce s-a promis, ce s-a realizat, cât s-a cheltuit și cine răspunde pentru întârzieri.

Primul pilon ar fi refacerea statului. Guvernul ar avea premierul, șase miniștri și agenții specializate, fiecare agenție având obiective anuale și conducere selectată pe criterii profesionale. Județele și instituțiile centrale ar fi reorganizate după populație, activitate și necesitate reală. Toate serviciile publice ar deveni digitale, cetățeanul nu ar mai fi obligat să ducă informații de la o instituție la alta, iar statul nu ar mai putea solicita documente pe care deja le deține. Funcționarul performant ar fi bine plătit, iar conducătorul care nu își îndeplinește indicatorii ar fi înlocuit.

Al doilea pilon ar fi disciplina fiscală. România ar introduce bugete multianuale, o limită reală a deficitului structural, o rezervă națională pentru crize și o regulă prin care împrumuturile să finanțeze investiții, nu consum permanent. Fiecare cheltuială publică importantă ar trece printr-o analiză de eficiență. Excepțiile fiscale ar fi inventariate, evaluate și eliminate dacă nu produc investiții, locuri de muncă sau beneficii sociale măsurabile. ANAF ar deveni o instituție digitală de analiză a riscului, nu una care controlează repetat contribuabilii vizibili și îi ignoră pe cei conectați politic. Obiectivul nu ar fi creșterea permanentă a taxelor, ci lărgirea bazei de impozitare, reducerea fraudei și stabilitatea regulilor pentru cel puțin cinci ani.

Al treilea pilon ar fi economia productivă. România ar identifica zece domenii strategice în care poate deveni competitivă, energia, agricultura și industria alimentară, apărarea, tehnologia informației, inteligența artificială, industria auto, petrochimia, materialele de construcții, industria farmaceutică și logistica regională. Ajutorul de stat ar fi acordat numai în schimbul unor rezultate contractuale, investiții, exporturi, cercetare, furnizori români și locuri de muncă bine plătite. Companiile de stat ar primi mandate de performanță și ar fi listate parțial la bursă acolo unde securitatea națională permite, fără pierderea controlului strategic.

Energia ar deveni baza dezvoltării industriale. România ar urmări securitatea energetică, prețuri competitive pentru industrie și capacitatea de a exporta în regiune. Ar fi dezvoltate simultan energia nucleară, gazele din Marea Neagră, hidroenergia, regenerabilele, stocarea și rețelele de transport. Contractele pe termen lung ar putea asigura energie predictibilă marilor investiții industriale, iar veniturile extraordinare obținute din resurse ar alimenta un fond suveran destinat infrastructurii, educației și noilor tehnologii.

Agricultura ar fi tratată ca industrie strategică, nu numai ca beneficiar de subvenții. Obiectivul ar fi ca România să exporte produse finite, nu cereale brute, și să reducă importurile pe care le poate înlocui competitiv. În douăzeci de ani ar trebui refăcute irigațiile, sistemele de desecare, depozitarea, procesarea și rețelele de colectare. Cooperativele autentice ar primi acces prioritar la finanțare și infrastructură, iar terenurile agricole strategice ar fi protejate împotriva fragmentării speculative.

Infrastructura ar fi planificată ca o singură rețea națională. Autostrăzile, căile ferate, porturile, aeroporturile, Dunărea, rețelele energetice și comunicațiile digitale ar fi coordonate într-un program unic. Investițiile nu s-ar mai alege după influența politică a unui județ, ci după contribuția lor la circulația mărfurilor, dezvoltarea regională, securitatea militară și conectarea României cu Republica Moldova, Ucraina, Balcanii și Europa Centrală.

Educația ar fi legată de viitorul economic al țării. În primii ani s-ar concentra resursele asupra alfabetizării, matematicii, științelor, meseriilor, limbilor străine și competențelor digitale. Profesorii ar fi plătiți în funcție de responsabilitate și performanță, dar ar primi și formare, instrumente și stabilitate. Învățământul profesional dual ar fi dezvoltat împreună cu firmele, iar universitățile finanțate suplimentar pentru cercetare aplicată, brevete și colaborare industrială. Niciun copil nu ar trebui să abandoneze școala din cauza sărăciei, distanței sau lipsei unei mese.

Sănătatea ar trece de la finanțarea numărului de paturi la finanțarea rezultatelor medicale. Accentul s-ar muta spre prevenție, medicină de familie, diagnostic timpuriu, centre regionale și digitalizarea completă a traseului pacientului. Managerii de spitale ar avea contracte de performanță, achizițiile ar fi transparente, iar personalul medical ar fi încurajat să rămână în țară și să lucreze inclusiv în zonele deficitare.

Problema demografică ar trebui tratată ca o urgență națională. Statul ar susține familia prin locuințe, creșe, educație, servicii medicale și impozitare predictibilă, nu numai prin ajutoare temporare. Românii din diaspora ar primi mecanisme simple pentru revenire, recunoașterea calificărilor, investiții și deschiderea unei afaceri. Imigrația necesară economiei ar fi controlată și corelată cu integrarea culturală, securitatea și necesarul real al pieței muncii.

Apărarea și politica externă ar urmări transformarea României într-un centru strategic al regiunii Mării Negre. Ar fi dezvoltate industria națională de apărare, infrastructura cu utilizare civilă și militară, securitatea cibernetică, rezervele strategice și capacitatea de intervenție în situații de criză. Parteneriatul cu Statele Unite, apartenența la NATO și Uniunea Europeană ar rămâne ancorele principale, iar relația cu Republica Moldova ar deveni un proiect permanent de integrare economică, energetică, educațională și administrativă.

În această construcție, Rareș Bogdan ar asigura direcția politică, comunicarea și negocierea majorității, iar dumneavoastră ați conduce Consiliul Național pentru Strategie și Performanță, aflat lângă premier. Acest organism ar verifica bugetele, investițiile, riscurile și rezultatele fiecărui minister și ale fiecărei agenții. La fiecare șase luni ar publica un tablou de bord național, fără cosmetizări politice. Experiența dumneavoastră în audit, restructurare, finanțe, strategie și expertiză judiciară ar fi folosită tocmai pentru a separa promisiunea politică de rezultatul economic real.

Cheia planului ar fi continuitatea și reziliența. Pentru fiecare proiect major ar exista un scenariu normal, unul de criză și unul de continuitate în cazul schimbării guvernului, recesiunii, războiului regional, crizei energetice sau pierderii unor finanțări externe. După douăzeci de ani, succesul nu s-ar măsura prin numărul de legi adoptate, ci prin creșterea veniturilor reale, reducerea datoriei raportate la capacitatea economică, infrastructura terminată, speranța de viață, calitatea educației, revenirea românilor acasă și încrederea populației că statul lucrează pentru cetățean.

Expert contabil judiciar Daniel Udrescu