Analiză Daniel Udrescu: România, restaurantul cu șapte bucătari internaționali și un singur client care plătește

La restaurantul România, Nicușor Dan și-a convocat la Cotroceni ajutorii de bucătari, Alexandru Nazare de la Finanțe, Dragoș Pîslaru de la Fonduri Europene, Oana Țoiu de la Externe și Tánczos Barna, responsabil cu agricultura și aprovizionarea. La degustare au participat și Mihai Jurca, administratorul bucătăriei guvernamentale, și Iulia Matei, reprezentanta restaurantului la Bruxelles. Toți au primit meniul reformelor europene, cu OCDE în rolul maestrului gastronomic. Numai ospătarul Bolojan n-a fost chemat. Probabil că patronul pregătește schimbarea lui cu Luca Niculescu, specialistul în meniul OCDE, care a petrecut ani întregi învățând rețetele internaționale și ar putea acum să le servească românilor direct la masă.

Desigur, înlocuirea ospătarului rămâne o interpretare politică, nu o decizie demonstrată de această reuniune. Dar imaginea este savuroasă. Patronul își alege bucătarii, OCDE recomandă preparatele, finanțatorii așteaptă dobânzile, iar viitorul ospătar ar putea veni chiar de la școala internațională de gastronomie. Singurul care nu participă la alcătuirea meniului este contribuabilul român. El are însă un privilegiu pe care nu i-l contestă nimeni. Plătește masa, inclusiv atunci când nu mai are ce mânca. Dacă îndrăznește să întrebe cine a comandat banchetul, i se explică solemn că nu înțelege gastronomia europeană și că, pentru binele său, porția trebuie micșorată, iar nota majorată. Nimeni nu este, juridic, proprietarul României, dar în această comedie administrativă Nicușor Dan joacă rolul patronului care nu gătește, nu servește și nu plătește, însă își rezervă dreptul de a chema ajutoarele de bucătari la raport.

În cea mai pură tradiție românească, bucătarii au venit cu miliarde de euro în ingrediente, numai că acestea trec prin atâtea mâini, avize, consultanțe, studii de fezabilitate și proceduri de achiziție încât, până ajung la contribuabil, din friptură a rămas doar mirosul. Fiecare bucătar are propriile interese, propriul personal de hrănit și o întreagă familie administrativă care trebuie întreținută. În această bucătărie, până și pregătirea mesei riscă să coste mai mult decât mâncarea. Iar finanțatorii, botezați popular „stăpâni”, nu sunt proprietarii restaurantului, dar au dreptul contractual să încaseze dobânzi, comisioane și, când este cazul, penalități. Restaurantul e al nostru, ratele sunt internaționale.

La masa principală stă OCDE, specialistul în rețete economice. Recomandă eficiență, disciplină fiscală, lărgirea bazei de impozitare și reducerea facilităților. Nu obligă România să majoreze taxele, dar Guvernul nostru citește recomandările precum gospodina care găsește o rețetă franțuzească și înlocuiește toate ingredientele cu oțet. Dintr-un program de modernizare economică obține TVA mai mare, impozite suplimentare și noi contribuții. Reformele administrative rămân la dospit, fiindcă reducerea cheltuielilor ar presupune concedierea unor bucătari.

Comisia Europeană supraveghează meniul PNRR. Aici există jaloane, ținte și angajamente asumate de România, nu simple recomandări. Numai că fiecare obligație europeană este prezentată drept ordin venit de la Bruxelles, inclusiv atunci când alegerea concretă aparține Guvernului. Dacă reforma reușește, meritul este național. Dacă eșuează, rețeta a venit din străinătate.

Fondul Monetar Internațional este contabilul restaurantului. Verifică deficitul, datoria publică și sustenabilitatea finanțelor. Când recomandă consolidare fiscală, Guvernul înțelege majorarea impozitelor. Când recomandă eficientizarea cheltuielilor, Guvernul solicită traducerea documentului. Când vorbește despre reducerea risipei, se întrerupe ședința pentru pauza de masă.

Banca Mondială, prin BIRD, oferă finanțări și asistență pentru reforme. Unele împrumuturi presupun condiții convenite cu statul, astfel încât România poate ajunge să se împrumute pentru a învăța cum să nu se mai împrumute. Lecția este utilă, profesorul este respectabil, numai că elevul plătește dobândă pentru fiecare an în care rămâne repetent.

La capătul mesei se află Corporația Financiară Internațională, IFC. Prin Legea nr. 28/1991, România a devenit membră a acestei instituții din Grupul Băncii Mondiale, subscriind inițial 1.504 acțiuni. România nu a fost cumpărată de IFC și nici transformată într-o societate comercială. Dimpotrivă, statul român a devenit acționar al corporației. IFC finanțează sectorul privat, direct sau prin bănci, aplicând standarde de guvernanță, transparență și protecție socială și de mediu. Aici întreprinzătorul descoperă că pentru a primi bani trebuie să demonstreze că este suficient de bine organizat încât aproape să nu mai aibă nevoie de ei.

În bucătărie au intrat și Banca Europeană de Investiții și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Au adus ingrediente financiare, proiecte și condiții de utilizare. Niciuna nu este proprietara României, dar fiecare finanțator are propriile reguli. În final, contribuabilul află că miliardele sunt disponibile, însă trebuie mai întâi construite instituțiile care să le administreze, comisiile care să le evalueze și mecanismele care să verifice dacă evaluările au fost evaluate corespunzător.

Între timp, meniul a fost completat cu semipreparate militare europene. Programul SAFE, destinat finanțării investițiilor în apărare, a devenit noua specialitate a casei. În loc să cumpărăm ingrediente și să dezvoltăm cât mai mult propria industrie, există riscul să comandăm preparate gata făcute de la marii producători europeni, inclusiv germani. SAFE nu impune exclusiv furnizori germani, iar achizițiile trebuie analizate individual. Dar întrebarea economică rămâne dacă România folosește împrumuturile pentru a-și dezvolta capacitatea industrială sau doar pentru a finanța producția altora. Să plătești pentru apărare este necesar. Să plătești dobânzi pentru a cumpăra exclusiv din bucătăria vecinului, fără să-ți dezvolți propria bucătărie, este o strategie care merită explicată.

USR, partidul care a transformat reforma într-o specialitate permanentă, apare în poveste ca expertul în rețete. În această satiră, fiecare procedură are un consultant, fiecare consultant are o prezentare, iar fiecare prezentare explică necesitatea unei noi proceduri. Comisioanele de consultanță și administrare nu sunt prin ele însele ilegale, dar contribuabilul poate cere socoteala fiecărui leu. Contribuabilul are dreptul să știe cât costă rețeta, cine a redactat-o și ce parte din finanțare ajunge efectiv în investiție. Într-o bucătărie publică, transparența nu trebuie să fie doar o fotografie cu șorțul ministrului.

România lui Ceaușescu și-a achitat datoria externă prin sacrificii sociale uriașe. România contemporană se împrumută pentru a acoperi deficite, plătește dobânzi și majorează impozitele pentru a susține un aparat bugetar care consumă permanent mai mult decât poate finanța. Am trecut de la o țară în care cetățenii suportau lipsuri pentru a scăpa de creditori la una în care suportă taxe pentru a-i putea plăti.

După 1989, România avea fabrici, uzine, combinate, rafinării, infrastructură energetică și un patrimoniu industrial construit prin sacrificiile mai multor generații. După 1990, o parte a fost privatizată, alta lichidată, iar numeroase capacități de producție au dispărut. Românilor li s-a explicat că privatizarea transferă proprietatea către investitori mai eficienți, însă publicul încă așteaptă un bilanț național inteligibil al valorii cedate, al sumelor încasate, al investițiilor realizate și al beneficiilor care au revenit efectiv populației. Dezindustrializarea a fost servită drept restructurare, închiderea combinatelor drept eficientizare, iar dispariția coșurilor de fum drept victorie ecologică. Am reușit performanța de a curăța mediul prin dispariția unor industrii, fără să construim întotdeauna altele în loc. Acum, după ce statul a vândut o parte considerabilă din patrimoniul productiv, descoperă că proprietatea rămasă cetățeanului poate deveni o sursă permanentă de venit fiscal. Agenda 2030 nu cere desființarea proprietății private. Cu toate acestea, un guvern poate invoca sustenabilitatea ca argument pentru taxe noi, iar contribuabilul are dreptul să întrebe cât costă și ce primește în schimb. Dacă impozitele pe locuințe, terenuri și economii cresc fără legătură cu capacitatea reală de plată, proprietarul riscă să devină chiriașul fiscal al propriului patrimoniu. După ce am privatizat fabricile, riscăm să fiscalizăm până la epuizare ceea ce a mai rămas în proprietatea familiilor.

Între cele două epoci s-a schimbat și structura proprietății. Întreprinderi, bănci, resurse și active economice au trecut în proprietate privată, inclusiv străină. Investițiile externe au adus capital, tehnologie și locuri de muncă, dar o parte a profiturilor realizate în România este distribuită proprietarilor din alte țări. Problema nu este naționalitatea investitorului, ci incapacitatea statului de a stimula suficient acumularea capitalului autohton. Am inventat astfel Corporația România, nu în sens juridic, ci economic. Cetățenii sunt salariați, consumatori și contribuabili, creditorii primesc dobânzi, acționarii dividende, iar populației i se explică necesitatea următoarei reforme.

Mai este o socoteală pe care nimeni nu o pune pe masă cu plăcere. Înainte de 1990, contribuțiile pentru asigurările sociale alimentau un sistem public, nu conturi individuale de capitalizare, iar statul socialist acumulase active economice și sociale din munca populației. După schimbarea regimului, sistemul public de pensii a continuat să funcționeze în principal prin redistribuire, fără ca fiecare contribuabil să primească o cotă individuală din fabricile, clădirile sau celelalte bunuri construite în perioada în care muncise. Patrimoniul public și drepturile de pensie au urmat regimuri juridice diferite, dar întrebarea economică rămâne. Ce valoare a reprezentat munca generațiilor anterioare, ce patrimoniu a rămas în proprietatea publică, ce active au fost înstrăinate și cum au fost folosite veniturile obținute? Între timp, am construit și pensii administrate privat, cu active reale aparținând participanților, dar administrate de societăți specializate. Nu sunt scheme piramidale, dar merită să întrebăm cât capital se acumulează, cine încasează comisioanele și cât din economisirea românilor finanțează economia românească. În restaurantul reformei, pensionarul a contribuit o viață la construirea bucătăriei, dar la bătrânețe trebuie să demonstreze că își permite meniul.

Și mai interesantă este povestea patrimoniului sindical moștenit din comunism. Fostele structuri sindicale administrau case de odihnă, hoteluri, baze de tratament, cluburi, clădiri și alte bunuri destinate salariaților. După 1990, administrarea, revendicarea și succesiunea juridică asupra acestor active au generat reorganizări și dispute, iar situația lor actuală nu poate fi redusă la afirmația că toate au dispărut. Tocmai de aceea ar trebui întocmit un inventar public al patrimoniului sindical existent în decembrie 1989, al transferurilor ulterioare, al vânzărilor, al veniturilor realizate și al beneficiarilor actuali. Ar ieși un inventar mai interesant decât multe programe de guvernare. Salariații au contribuit la construirea patrimoniului, sindicatele au revendicat administrarea lui, iar generațiile următoare ar trebui să poată verifica ce s-a păstrat și ce s-a pierdut. Într-o țară în care se cere transparență pentru fiecare leu cheltuit de contribuabil, patrimoniul acumulat din contribuțiile colective nu poate rămâne o rețetă secretă. Altfel, ajungem la concluzia că românii au construit restaurantele, au cumpărat mobilierul, au plătit bucătarii și au finanțat aprovizionarea, dar astăzi trebuie să facă rezervare ca să afle cine este proprietarul.

Problema nu este numărul consultanților internaționali, ci faptul că, după ce îi ascultă pe toți, Guvernul pare să uite pentru cine gătește. OCDE recomandă, FMI analizează, Comisia Europeană urmărește angajamentele, băncile finanțează, iar Guvernul decide. Niciunul dintre acești parteneri nu este proprietarul României. Dar suveranitatea economică nu se măsoară numai prin dreptul de a semna contracte, ci și prin capacitatea de a produce, investi, acumula capital și păstra o parte semnificativă a valorii create în economia națională.

La sfârșitul banchetului, ospătarul Bolojan aduce desertul. Mazăre umplută cu austeritate, sarmale în frunze de mărar european și sos de sustenabilitate fiscală. OCDE apreciază prezentarea, FMI verifică gramajul, Comisia Europeană numără jaloanele, Banca Mondială recomandă îmbunătățirea servirii, IFC verifică proveniența ecologică a mărarului, iar consultanții pregătesc studiul de fezabilitate pentru spălarea farfuriilor.

Românul cere nota. Ospătarul îi explică faptul că masa a fost gratuită, fiind finanțată din fonduri europene și împrumuturi internaționale. Trebuie să achite numai contribuția proprie, TVA, dobânzile, comisioanele, eventualele penalități și cheltuielile de administrare.

Iar dacă nu-i ajung banii, poate solicita un credit. Cu condiția să prezinte un plan de afaceri verde, dovada sustenabilității financiare și declarația că nu mai mănâncă mazăre.

Între timp, bucătarii și-au luat porțiile acasă.

Daniel Udrescu - CPA, Expert Contabil Judiciar, Auditor