Analiza detaliată a modului în care Directiva TVA redefinește tranzacția ca un tot unitar scoate la iveală o realitate profundă a statului modern, dreptul pozitiv recreează artificial activitatea economic pentru a deservi interesele de trezorerie. Argumentul conform căruia consumatorul final achiziționează „un produs de 150 de euro”, și nu „benzină de 100 de euro plus o acciză de 50 de euro”, reprezintă o ficțiune juridică. Disocierea operată de instanțele europene între obiectul fiscal al accizei (descurajarea consumului sau internalizarea unor costuri) și cel al TVA (taxarea generală a consumului) blochează orice tentativă de contestare în baza principiului ne bis in idem.
Cu toate acestea, cele două taxe decapitalizeaza, generând un efect de cascadă care penalizează direct puterea de cumpărare reală. Un furt. Supraviețuirea acestei paradigme la scară globală demonstrează că eficiența colectării primează întotdeauna în fața coerenței doctrinare. Consumatorii nu pot renunța ușor la accizabile, pe când statul își poate permite să aplice un multiplicator fiscal fără riscul unei prăbușiri a bazei de impozitare. În acest context, includerea accizei în baza TVA nu este o eroare de proiectare a sistemului, ci o inginerie financiară- furt. Ea maximizează veniturile exact acolo unde rezistența pieței este cea mai scăzută.
Adevărata dimensiune a acestui dezechilibru conceptual iese la iveală în perioadele inflaționiste, baza de calcul a TVA suferă o expansiune geometrică. Statul beneficiază de sume nominale crescute pe seama aceluiași volum real de bunuri tranzacționate. Inflația acționează ca un impozit neaprobat de parlament, însă, în acest caz specific, ea devine și mai insidioasă o taxă care umflă artificial o altă taxă, sub protecția deplină a legii fără ajustare în IAS-uri.
În UE, unde modificările în materie fiscală necesită unanimitatea statelor membre, nicio capitală nu este dispusă să deschidă „cutia Pandorei” a Directivei TVA, știind că eliminarea accizelor din baza de impozitare ar crea instantaneu deficite structurale ce ar trebui compensate prin creșterea altor taxe, mult mai costisitoare din punct de vedere politic (cum ar fi impozitul pe muncă sau pe profit).
Axioma conform căreia „un impozit nu adaugă valoare, ci o redistribuie” rămâne cel mai puternic rechizitoriu la adresa structurii fiscale actuale. Ea demonstrează că denumirea de „Taxă pe Valoarea Adăugată” a devenit, în cazul produselor accizabile, o simplă etichetă semantică golită de conținutul său economic inițial. Mecanismul TVA aplicat peste accize rămâne monumentul suprem al acestei realități, o anomalie teoretică transformată, prin forța legii și presiunea deficitelor, într-o certitudine instituțională de neclintit - furt cu legea.
Daniel Udrescu - CPA, Expert Contabil Judiciar, Auditor
