Daniel Udrescu: Când afacerea crește, dar binecuvântarea se pierde

Ce spune Biblia despre buget, datorii și prosperitatea construită pe banii altora

În lumea afacerilor există o recomandare pe care aproape orice antreprenor o cunoaște. Încasează cât mai repede, plătește cât mai târziu și folosește banii disponibili pentru dezvoltarea companiei. Este una dintre regulile administrării fluxului de numerar, cunoscut sub denumirea de cash-flow. În anumite condiții, această practică este justificată economic. Termenele de plată negociate cu furnizorii pot constitui o sursă legitimă de finanțare a capitalului de lucru. Problema apare atunci când administratorul confundă creditul comercial convenit cu dreptul de a amâna unilateral plata unor servicii deja prestate, folosind banii datorați altora pentru finanțarea propriilor investiții.

Nu de puține ori, un antreprenor explică neplata unor facturi prin faptul că a început construirea unui bloc, a cumpărat un teren sau a angajat resursele societății într-un proiect nou. În concepția sa, investiția reprezintă o prioritate, iar furnizorii și prestatorii trebuie să aștepte. Numai că această explicație ridică o problemă pe care contabilitatea nu o poate rezolva prin simpla înregistrare a unei datorii. Este corect ca dezvoltarea unei afaceri să fie finanțată prin munca neplătită a altora? Și cum poate un antreprenor creștin să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu asupra unei investiții care produce dificultăți celor ce l-au ajutat să prospere?

În Evanghelia după Luca, Mântuitorul folosește un exemplu economic de o actualitate extraordinară. „Căci cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârșească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârși, și toți cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el și să zică: «Omul acesta a început să zidească și n-a putut isprăvi.»” (Luca 14:28–30).

Hristos vorbește despre asumarea costului uceniciei, dar imaginea construirii unui turn exprimă un principiu economic fundamental. Înainte de începerea unei investiții trebuie calculat costul integral al acesteia și identificate resursele necesare finalizării. Nu este suficient să existe bani pentru fundație, pentru primele materiale sau pentru primele salarii. Trebuie cunoscute toate obligațiile, inclusiv cele deja asumate, precum și capacitatea întreprinderii de a le achita fără să își compromită funcționarea.

În contabilitatea modernă, aceasta înseamnă întocmirea unui buget de investiții și a unui buget de trezorerie care să cuprindă încasările estimate, cheltuielile operaționale, datoriile scadente, serviciul creditelor bancare și rezervele pentru situații neprevăzute. Un proiect poate fi profitabil pe hârtie și poate conduce totuși societatea în insolvență dacă încasările nu se sincronizează cu plățile. Profitul contabil nu este identic cu numerarul disponibil, după cum valoarea patrimoniului nu garantează capacitatea de plată.

Să presupunem că o societate are disponibilități bancare de 500.000 de lei și datorii scadente de 300.000 de lei pentru servicii de contabilitate, proiectare, consultanță și lucrări executate. Administratorul consideră că poate investi întreaga sumă într-un bloc nou. În realitate, după acoperirea obligațiilor menționate, rămân numai 200.000 de lei, înainte de luarea în calcul a celorlalte necesități operaționale. Dacă investește toți cei 500.000 de lei, nu a creat capital suplimentar și nici nu a îmbunătățit rentabilitatea societății. A transferat pur și simplu presiunea financiară asupra creditorilor.

Biblia tratează plata muncii altuia cu o severitate pe care societatea contemporană pare să o fi uitat. În Deuteronom 24:14–15, Dumnezeu poruncește ca lucrătorul să nu fie nedreptățit și să primească plata la timpul cuvenit. În Epistola lui Iacov găsim un avertisment și mai puternic. „Iată că plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile, și pe care le-ați oprit-o, prin înșelăciune, strigă! Și strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oștirilor.” (Iacov 5:4).

Aceste texte privesc direct remunerarea lucrătorilor, dar principiul dreptății se aplică și obligațiilor comerciale. Un contabil care a întocmit situațiile financiare, un avocat care a reprezentat societatea sau un inginer care a proiectat o clădire nu devin mai puțin îndreptățiți la plata convenită pentru că administratorul a descoperit între timp o oportunitate de investiție. Munca prestată nu este o cheltuială facultativă, iar respectarea contractului nu poate depinde exclusiv de prioritățile ulterioare ale beneficiarului.

Există însă o diferență între imposibilitatea reală de plată și alegerea deliberată de a nu plăti. O întreprindere poate traversa dificultăți financiare provocate de neîncasarea creanțelor, de pierderi sau de împrejurări neprevăzute. În asemenea situații, administratorul trebuie să comunice sincer cu creditorii și să negocieze soluții rezonabile. Dar atunci când există resurse financiare care sunt direcționate către o investiție nouă, în timp ce obligațiile scadente sunt ignorate, problema nu mai privește numai lichiditatea. Privește și ordinea responsabilităților.

Una dintre cele mai tulburătoare învățături biblice despre economie și construcții se găsește în cartea profetului Ieremia. „Vai de cel ce își zidește casa cu nedreptate și odăile cu nelegiuire; care pune pe aproapele său să lucreze degeaba, fără să-i dea plata.” (Ieremia 22:13).

Profetul condamnă conduita unui conducător care își construiește o locuință impunătoare prin exploatarea muncii altora. Nu frumusețea casei este problema, nici dimensiunea proprietății și nici bogăția în sine. Problema este nedreptatea prin care acestea au fost obținute. Pentru un dezvoltator imobiliar contemporan, cuvintele sunt cât se poate de actuale. Poate omul să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu asupra unui bloc nou, în timp ce refuză să achite serviciile celor care au contribuit la administrarea și dezvoltarea afacerii sale?

În managementul american există expresia „cutting corners”, prin care se înțelege economisirea timpului sau a banilor prin eliminarea unor etape ori reducerea standardelor. Eliminarea risipei reprezintă o dovadă de bună administrare, dar reducerea costurilor prin încălcarea obligațiilor, diminuarea calității promise sau transferarea pierderilor asupra altora nu mai este eficiență economică. Este o economie aparentă obținută printr-o nedreptate reală.

În Proverbe 11:1 citim: „Cumpăna înșelătoare este urâtă Domnului, dar cântăreala dreaptă Îi este plăcută.” În lumea antică, balanța falsificată permitea comerciantului să obțină un câștig prin diminuarea cantității livrate cumpărătorului. În economia contemporană, nedreptatea poate îmbrăca forme mai sofisticate. Furnizorul livrează marfa, prestatorul execută serviciul, dar beneficiarul amână plata pentru a folosi banii în altă parte. Contabil, datoria continuă să existe. Economic, creditorul suportă costul întârzierii. Moral, administratorul trebuie să răspundă la întrebarea dacă avantajul obținut este compatibil cu obligația de a-și respecta cuvântul.

Să analizăm și consecințele financiare. O societate datorează furnizorilor 400.000 de lei și decide să amâne plata șase luni pentru a utiliza suma într-o investiție. La un cost anual ipotetic al finanțării de 12%, avantajul temporar este echivalent cu 24.000 de lei. Această sumă nu reprezintă un profit nou creat prin activitatea economică, ci costul finanțării pe care societatea îl evită folosind banii creditorilor. Dacă aceștia sunt obligați să contracteze împrumuturi pentru a-și achita propriile obligații, costul se transferă asupra lor. Dacă nu pot obține finanțare, consecințele pot fi întârzieri salariale, pierderea unor contracte sau chiar încetarea activității.

La aceste efecte se pot adăuga dobânzi penalizatoare, cheltuieli judiciare și costuri de recuperare a creanțelor. În raporturile dintre profesioniști, Legea nr. 72/2013 reglementează combaterea întârzierilor la plata obligațiilor rezultate din contracte, în condițiile prevăzute de aceasta. Avantajul financiar temporar poate fi astfel depășit de costurile ulterioare. Dar există și o pierdere care nu poate fi exprimată imediat în bani, aceea a încrederii. Furnizorii pot solicita plata în avans, colaboratorii competenți pot refuza continuarea contractelor, iar reputația administratorului poate fi afectată pentru mulți ani.

Profetul Habacuc formulează un avertisment care merită cunoscut de orice antreprenor. „Vai de cel ce strânge câștiguri nelegiuite pentru casa lui, ca să-și așeze cuibul într-un loc înalt și să scape din mâna nenorocirii!” (Habacuc 2:9). Câteva versete mai târziu, imaginea devine și mai puternică. „Căci piatra din mijlocul zidului strigă, și lemnul care leagă grinda îi răspunde.” (Habacuc 2:11).

Clădirea ridicată prin nedreptate devine, în limbajul profetic, mărturie împotriva celui care a construit-o. Contabilitatea poate determina costul unui imobil, valoarea sa de piață și rentabilitatea investiției, dar nu poate exprima toate consecințele morale ale modului în care au fost obținute resursele necesare. O construcție poate fi profitabilă fără ca toate deciziile care au făcut posibilă realizarea ei să fi fost drepte.

Pentru un antreprenor ortodox, această distincție este esențială. Credința nu condamnă proprietatea privată, investițiile sau obținerea profitului. În Pilda talanților, din Matei 25:14–30, Hristos folosește administrarea unor resurse încredințate pentru a ilustra responsabilitatea omului față de darurile primite. Sensul principal al pildei este spiritual, dar imaginea presupune inițiativă, chibzuință și folosirea activă a resurselor. Antreprenorul poate negocia termene de plată, poate contracta credite și poate atrage investitori. Ceea ce nu trebuie să facă este să transforme unilateral creditorii existenți în finanțatori ai unor proiecte la care aceștia nu au consimțit să participe.

Mai există însă o dimensiune pe care calculele financiare nu o surprind întotdeauna. Nedreptatea economică nu se oprește la persoana care nu și-a primit banii. Dacă dezvoltatorul nu plătește contabilul, acesta poate întâmpina dificultăți în achitarea salariilor. Dacă nu plătește constructorul, acesta poate întârzia plata muncitorilor. Dacă nu plătește furnizorul de materiale, acesta poate avea probleme cu propriile credite bancare. O singură decizie de amânare a plăților poate transmite dificultăți asupra mai multor întreprinderi și familii care nu au participat la hotărârea de a începe investiția.

În Matei 7:12, Mântuitorul spune: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea și Prorocii.” Aplicarea economică este simplă. Administratorul care dorește să fie plătit la timp de cumpărătorii apartamentelor sale trebuie să manifeste aceeași corectitudine față de cei cărora le datorează bani. Nu poate considera întârzierea propriilor încasări o nedreptate gravă, iar întârzierea plăților către alții o dovadă de abilitate financiară.

În Proverbe 10:22 citim: „Binecuvântarea Domnului îmbogățește, și El nu lasă să fie urmată de niciun necaz.” Aceste cuvinte nu trebuie transformate într-o promisiune potrivit căreia orice om credincios va deveni bogat sau orice întreprindere administrată corect va fi ferită de pierderi. Cartea lui Iov și Psalmul 73 ne arată că prosperitatea materială și dreptatea nu se suprapun întotdeauna. Dar binecuvântarea nu poate fi redusă la valoarea patrimoniului. Ea privește și pacea sufletească, cinstea, relațiile cu semenii și responsabilitatea față de bunurile și oamenii încredințați grijii noastre.

Un antreprenor poate construi zece blocuri și poate pierde încrederea celor cu care a lucrat. Poate acumula proprietăți și poate trăi permanent sub presiunea datoriilor, a litigiilor și a promisiunilor încălcate. Nu orice dificultate financiară reprezintă o pedeapsă divină, dar omul care își construiește succesul prin nedreptățirea altora se îndepărtează de principiile morale pe care credința sa îi cere să le respecte. Pierderea binecuvântării nu trebuie înțeleasă ca o sancțiune contabilă automată, ci ca o îndepărtare de dreptatea și pacea pe care omul credincios este chemat să le păstreze.

În Evanghelia după Luca, Zacheu oferă un exemplu de îndreptare. „Iată, Doamne, jumătate din avuția mea o dau săracilor; și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.” (Luca 19:8). Zacheu nu se limitează la regret și nici nu justifică nedreptățile prin folosirea ulterioară a banilor. El înțelege că schimbarea presupune și repararea răului produs. Pentru omul de afaceri, această învățătură înseamnă că recunoașterea unei datorii trebuie urmată de plata ei, iar dificultățile reale trebuie discutate deschis cu creditorii, nu ascunse în spatele unor promisiuni repetate.

Bugetarea responsabilă a unei investiții începe, așadar, cu evaluarea obligațiilor existente. Dacă o societate dispune de un milion de lei, dar are datorii scadente de 350.000 de lei, cheltuieli operaționale previzionate de 250.000 de lei și necesități de rezervă de 150.000 de lei, suma care poate fi luată în considerare pentru investiții noi este de numai 250.000 de lei, presupunând că nu există alte obligații sau restricții. Utilizarea întregului milion pentru un proiect nou ar crea un deficit de lichiditate de 750.000 de lei față de necesitățile identificate. Acesta nu este curaj antreprenorial, ci o decizie care poate compromite continuitatea activității și drepturile creditorilor.

Înainte de a începe o construcție, administratorul trebuie să știe ce se întâmplă dacă vânzările întârzie, dacă materialele se scumpesc, dacă banca reduce finanțarea sau dacă beneficiarii nu achită avansurile estimate. Un proiect bine administrat trebuie să poată suporta asemenea abateri fără să transforme imediat furnizorii în victimele propriilor erori de planificare. Tocmai aceasta este înțelepciunea economică a pasajului din Luca 14:28. Înainte de a pune temelia, omul trebuie să își facă socoteala, iar socoteala trebuie să cuprindă și banii pe care îi datorează deja altora.

În Eclesiastul 7:1 citim: „Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor.” Pentru un antreprenor, numele bun reprezintă un capital construit în ani de muncă, prin respectarea angajamentelor și prin capacitatea de a rămâne un partener de încredere. O societate poate avea active de milioane de euro și, în același timp, să fie evitată de furnizori și colaboratori. În schimb, o întreprindere care își respectă obligațiile poate beneficia de sprijinul partenerilor chiar și atunci când traversează dificultăți.

Credința ortodoxă nu îi cere antreprenorului să renunțe la profit, la investiții sau la dorința de a-și dezvolta afacerea. Îi cere însă să înțeleagă că prosperitatea nu poate fi despărțită de responsabilitatea față de aproapele. A începe un bloc nou este o decizie economică. A nu plăti serviciile deja primite pentru că banii au fost direcționați către acel bloc este o altă decizie, care trebuie judecată atât financiar, cât și moral.

Înainte de a cere binecuvântarea lui Dumnezeu asupra unei construcții noi, omul ar trebui să se întrebe dacă a făcut dreptate celor care au muncit pentru el. O clădire poate fi ridicată cu bani împrumutați, dar încrederea nu poate fi construită din promisiuni încălcate. O investiție poate produce profit, dar profitul nu șterge nedreptatea prin care a fost obținut.

Nu este suficient să construiești mai mult. Trebuie să construiești drept.