Analiză Daniel Udrescu: ANAF realizează și control fiscal internațional

În arhitectura europeană, schimbul automat este gândit ca instrument de administrare și aplicare a normelor fiscale, prin canale electronice, între administrații.[1]

FATCA (Foreign Account Tax Compliance Act) este modelul unilateral, de origine americană, care a „exportat” obligații de conformare către instituțiile financiare din alte state printr-un regim de raportare și prin mecanisme de conformare asociate. În cazul României, cadrul juridic aplicabil a fost stabilit prin acordul interguvernamental România–SUA[2], iar implementarea este tratată în practica administrativă ca parte a setului de instrumente juridice de schimb automat de informații la care România s-a angajat.

Din perspectiva calendarului efectiv, chiar dacă acordul FATCA a intrat în vigoare ulterior, obligațiile operaționale pentru instituțiile financiare (în logica FATCA) sunt tratate ca fiind instituite de la 1 iulie 2014, iar România a notificat intrarea în vigoare a acordului începând cu 3 noiembrie 2015, după finalizarea procedurilor interne. Această combinație explică de ce, în practică, multe instituții au început procesele de identificare/diligență fiscală înainte ca publicul larg să perceapă „momentul FATCA” ca fiind unul juridic, nu operațional.

CRS (Common Reporting Standard) este standardul multilateral dezvoltat la nivel internațional și preluat în UE prin modificarea cadrului de cooperare administrativă fiscală (DAC), astfel încât schimbul automat de informații privind conturi financiare să funcționeze într-un regim de raportare armonizat. În dreptul UE, această integrare a CRS ca standard pentru conturi financiare este consemnată explicit ca rezultat al modificărilor aduse Directivei 2011/16/UE.

În România, implementarea practică a schimbului automat pentru conturi financiare a fost construită printr-un cadru administrativ care urmărește ca instituțiile financiare să poată documenta și raporta conturile relevante începând cu 1 ianuarie 2016, pe baza procedurilor de diligență fiscală, tocmai pentru a susține raportarea și schimbul automat între autorități. Asta explică de ce, în limbajul de conformare, anul 2016 este „anul de referință” pentru colectare/documentare, iar schimbul efectiv urmează calendarul schimbului automat prevăzut de cadrul DAC.

Din momentul în care mecanismul rulează, administrația fiscală primește periodic (prin schimb automat) seturi de date despre conturi financiare raportabile, în funcție de standardul aplicabil: identificarea titularului și a rezidenței fiscale, elemente de sold/valoare și categorii de venituri/fluxuri raportabile, în logica CRS/DAC2 și, separat, în logica FATCA[3]. În oglindă, România transmite informații similare despre nerezidenții care dețin conturi raportabile în instituții financiare românești.

Miza juridică importantă este că aceste sisteme nu funcționează „la cerere” și nici nu sunt declanșate numai de suspiciune, ci creează un flux standardizat de informații care devine material de analiză fiscală. În mod tipic, ele nu „stabilesc” singure un impozit și nu sunt, prin ele însele, o probă completă a unei încălcări, dar pot semnala neconcordanțe între datele raportate (CRS/FATCA) și veniturile declarate, neconcordanțe care pot alimenta proceduri de verificare fiscală. Baza juridică a schimbului de informații în scopul administrării fiscale este, în UE, chiar cadrul DAC.

Pentru contribuabili, efectul practic este simplu: conturile externe „uitate”, economiile păstrate în afara radarului declarativ sau structurile interpuse nu mai pot fi tratate ca invizibile în mod structural, deoarece instituțiile financiare operează, prin standard, proceduri de identificare și raportare. Pentru stat, instrumentele cresc substanțial capacitatea de a reconcilia date financiare transfrontaliere cu declarațiile fiscale[4]. Pentru justiție și pentru un stat de drept funcțional, provocarea este să mențină distincția dintre datele raportate (care pot orienta analiza) și probațiunea completă, care trebuie administrată cu rigoare, respectând dreptul la apărare.

[1] A se vedea Directiva 2011/16/UE (în forma consolidată), ca bază juridică UE a cooperării administrative și a schimbului de informații în scop fiscal, disponibilă aici.
[2] A se vedea Ordinul MFP nr. 1.939/2016, care enumeră explicit acordul România–SUA pentru implementarea FATCA (semnat la 28 mai 2015) ca instrument juridic relevant și îl plasează în cadrul general al raportării/diligenței fiscale, disponibil aici.
[3] A se vedea ghidul ANAF (care descrie tipurile de informații, categoriile de conturi și procedurile de diligență/raportare în CRS și FATCA), disponibil aici, și Ordinul MFP nr. 1.939/2016 ca act intern de implementare administrativă a raportării/diligenței fiscale pentru aceste instrumente, disponibil aici.
[4] A se vedea ghidul ANAF (pentru existența și caracterul standardizat al procedurilor de identificare/diligență/raportare), disponibil aici.

Expert contabil judiciar Daniel Udrescu