...Sau, de ce nu?, „Salut, l`Amérique vous parle!”. Cu alte cuvinte, „America vă vorbește!”. Din păcate noi, românii, nu o auzim.
Desi avem convingerea ca întelegem perfect ce se transmite de peste Altantic, America nu înseamnă numai Statele Unite, Donald Trump captând atenția unei lumi fascinate de reality show-uri. America înseamnă și Canada, și Mexic, și limba franceză, și spaniolă, ba chiar și chineză (cu cele două mari dialecte, mandarin și cantonez).
America, prin extensie, poate însemna și Brazilia, cu economia ei „duduitoare”, vorba unui fost prim-ministru cândva „antipesedist” sadea. Mai înseamnă și Argentina renăscută după falimentul din 2001, Columbia cea sfâșiată de gherilele FARC și de cartelurile de droguri și, în fine, Venezuala cu hiperinflația ei de un milion la sută.
Uite, de pildă, câți dintre conaționalii noștri știu că într-o bună bucată din Canada se vorbește franceză și, cel puțin oficial, numai franceză? Este vorba de provincia Quebec care, cu o încăpățânare istorică (demnă de cauze mai bune, spun unii), nu recunoaște nicio altă limbă oficială în afară de franceză. Desigur, asta nu înseamnă că engleza nu domină marile businessuri din regiune, însă limba lui Molière are propria lege, a cărei nerespectare atrage grele sancțiuni bănești.
Dar la ce ne-ar putea folosi toate aceste amănunte, adunate din colțuri îndepărtate ale planetei? Traduse în „afacereză”, amănuntele prezentate mai sus capătă valoare de oportunități. Spre exemplu, România, o țară europeană medie, declarat francofonă, dar aflată într-o relație rece cu „sora ei mai mare” Franța, și-ar putea valorifica latinitatea în America.
Quebecul are o economie puternică și cu un potențial uriaș, iar prezența românească pe această piață este cvasi-inexistentă. Acolo se manifestă o sensibilitate legată de limba franceză, sensibilitate pe care un potențial partener de afaceri o poate ignora sau, dimpotrivă, o poate folosi inteligent.
România a furnizat până acum Quebecului numai forță de muncă înalt calificată și câteva transporturi anuale de zacuscă, murături și pufuleți, menite să hrănească nostalgiile și dorul de țară al cetățenilor ei, plecați în căutarea unei vieți mai liniștite. Nici vorbă de altceva, mai profitabil.
În aceeași ordine de idei, ce să mai vorbim despre exporturile pe care le făceam cândva în Argentina... Piața uriașă a Americii Latine ar putea fi redescoperită, bineînțeles dacă ar preocupa pe cineva acest lucru. Noroc că mai exportăm câteva mii de tone de porumb în Spania și în Coreea de Sud, pe fondul declinului sezonier al aprovizionării din Brazilia.
Privind Bucureștiul de la o depărtare de câteva mii de kilometri, ai impresia unei încăierări în curtea casei, între nevastă și bărbatul ei, cu o mână de copiii flămânzi și zdrențuiți, spectatori neputincioși la scandalul „celor mari”. Între timp, „pe uliță” și în ogrăzile alăturate se întâmplă diverse lucruri: vecinul din dreapta își zidește un garaj, cel din stânga își repară gardul, iar primăria asfaltează drumul până deunăzi pietruit.
Bulgaria ne cedează, ușor, ușor, poziția de „lanternă roșie” în clasamentul Uniunii Europene, iar Ungaria începe să fie mai atent ascultată în cancelariile occidentale decât a fost vreodată, cu tot iliberalismul lui Viktor Orban.
Washington-ul s-a răstit puțin la Bruxelles, însă a făcut-o în egală măsură și față de Ottawa. Toată lumea e nervoasă și acum ar fi nevoie, poate mai mult ca altădată, de „intermediari ai dialogului”.
România a făcut demult acest exercițiu diplomatic pe care l-a abandonat, neinspirat, după 1990. Ce se întâmplă astăzi la București depășește însă pasivitatea în relațiile externe, întreținută ani în șir de ambasade și consulate cu mititei, sărmăluțe și evenimente kitsch. Astăzi dăm impresia unui focar de instabilitate.
Între timp, America vorbește și observă cine o ascultă cu adevărat.
Autor al volumelor "Un secol cu Neagu Djuvara" și "În căutarea României pierdute"
Urmărește știrile Realitatea Financiara și pe Google News
