Gospodarul, perceptorul și birul energetic - analiză de expertul contabil Daniel Udrescu

În politica românească, însă, gospodarul a fost înlocuit cu perceptorul.

Ilie Bolojan este prezentat drept gospodar deoarece taie, comprimă și mărește taxe. Dar orice perceptor poate majora birurile. A administra înseamnă să produci mai mult cu resursele pe care le ai, nu să iei mai mult de la cei care muncesc. Gospodarul începe cu propria curte. Numără instituțiile, consiliile de administrație, privilegiile, pierderile, contractele inutile și averea lăsată în paragină. Numai după aceea poate cere un sacrificiu familiei.

România are aproximativ 1.500 de întreprinderi publice. Statul este proprietarul unui adevărat imperiu economic, dar se comportă ca și cum singurul său activ ar fi buzunarul contribuabilului. Înainte să prezinte un bilanț complet al acestui patrimoniu, înainte să explice ce produce fiecare societate, ce pierderi are, cine o conduce și de ce mai există, Guvernul a ales soluția cea mai comodă, majorarea taxelor.

Statul nu are bani ai săi. Are numai banii voștri, luați astăzi prin taxe, luați mâine prin împrumuturi sau luați fără chitanță prin inflație.

Datoria publică este impozitul generațiilor viitoare.

Inflația este taxa nevotată prin care salariul, pensia și capitalul unei firme valorează mai puțin, iar statul încasează nominal mai mult.

De la 1 august 2025, TVA standard a crescut la 21 la sută, iar cota redusă la 11 la sută. La carburanți, acciza intră în baza de calcul a TVA. Românul plătește astfel un impozit calculat inclusiv asupra altui impozit. Statul scumpește energia și transportul, apoi încasează TVA din prețul mărit și se laudă că veniturile bugetare au crescut. Nu este performanță fiscală. Este contabilizarea propriei inflații.

Energia, gazele și carburanții nu sunt bunuri de lux.

Ele intră în costul fiecărei pâini, al fiecărui medicament, al fiecărui transport și al fiecărui produs industrial. Când energia se scumpește, statul încasează mai mult, dar economia produce mai puțin.

Avertismentul conducerii Dacia arată dimensiunea eșecului. Mihai Bordeanu a declarat că uzina din România plătește aproximativ 180 de euro pentru un MWh de energie, în timp ce în Spania costul este de numai 70–80 de euro. Nu discutăm despre o diferență marginală, ci despre un cost de peste două ori mai mare. Mioveni nu concurează cu discursurile Guvernului, ci cu uzine din Spania, Maroc, Turcia și Slovenia. La asemenea prețuri, produsul românesc își pierde competitivitatea înainte să iasă pe poarta fabricii.

Aici se vede diferența dintre gospodar și perceptor. Gospodarul ar fi întrebat cum poate România să furnizeze industriei energie sigură și competitivă. Perceptorul întreabă cât TVA mai poate încasa din factura mărită.

România deține prin Hidroelectrica 188 de centrale hidroelectrice, cu aproximativ 6,4 GW instalați. În 2025, deși producția hidro a fost cea mai redusă din istoria recentă, compania a obținut venituri de 9,6 miliarde de lei și un profit net de 3,37 miliarde. Este o companie excepțională, dar tocmai această performanță ridică întrebarea esențială. Este Hidroelectrica administrată ca instrument strategic pentru energia și competitivitatea României sau este privită în primul rând ca furnizor de profit, dividende și numerar pentru buget?

Investițiile de 781 milioane de lei realizate în 2025 au fost prezentate drept un record. Dar ele reprezintă mai puțin de un sfert din profitul net al anului. În același timp, șapte amenajări hidroenergetice începute cu decenii în urmă continuă să fie disputate între Parlament, Președinție, autorități de mediu și instanțe, în loc să producă energie. Unele proiecte au ajuns aproape de finalizare fără să fie puse în funcțiune. Aceasta nu este gospodărire. Este capital blocat, apă nevalorificată și energie pe care România o înlocuiește uneori prin importuri scumpe.

În același timp, România a acceptat retragerea capacităților pe lignit și huilă înainte ca toate capacitățile de înlocuire să fie funcționale. OUG nr. 20/2026 recunoaște negru pe alb că planul prevedea retragerea a 1.755 MW până la sfârșitul anului 2025, calendarul fiind renegociat la 1.045 MW, iar alți 710 MW urmând să fie scoși din exploatare până la 31 august 2026. Guvernul însuși invocă necesitatea siguranței sistemului energetic, dar păstrează caracterul ireversibil al închiderilor pentru îndeplinirea jaloanelor PNRR.

A închide producția sigură înainte de a pune în funcțiune înlocuitorul nu este tranziție, ci proastă gospodărire.

Un gospodar nu dărâmă soba în ianuarie fiindcă i s-a promis că pompa de căldură va veni în primăvară. Mai întâi construiește alternativa, o probează, îi verifică prețul și abia apoi renunță la vechea capacitate.

Peste această slăbire a producției interne se suprapune pierderea controlului asupra unor segmente importante din distribuția și furnizarea utilităților. Gazul și energia ajung la milioane de români prin grupuri cu centre de decizie în Germania, Franța, Austria sau Grecia. OMV, acționarul majoritar al OMV Petrom, are drept acționar cu 31,5 la sută holdingul statului austriac ÖBAG. ENGIE are în acționariat statul francez. Operațiunile Enel din România, controlate anterior din Italia, au fost vândute în 2023 către PPC din Grecia, împreună cu rețele care distribuie energie către aproximativ o treime din România și cu peste trei milioane de clienți.

Nu toate aceste companii sunt deținute integral de state străine și tarifele de distribuție sunt reglementate în România. Dar adevărul economic rămâne. O parte importantă din marjele, profiturile și dividendele obținute din facturile românilor pleacă spre grupurile-mamă din afara țării. Nu este bir în sens juridic, dar funcționează ca un bir economic, plătit periodic pentru accesul la rețele și servicii pe care statul român nu a fost capabil să le păstreze, să le modernizeze ori să le administreze eficient.

Am cedat active, am închis capacități, am blocat investiții hidro, am încărcat energia cu taxe și apoi ne mirăm că industria românească plătește 180 de euro/MWh, în timp ce concurentul spaniol plătește 70–80. Diferența nu este suportată de Guvern. Este suportată de produsul românesc, de muncitorul român, de exporturi și, în final, de bugetul care pierde contribuabili.

Statul câștigă pe termen scurt din TVA, accize, dividende și inflație, dar pierde fabrici, locuri de muncă, investiții și independență economică. Stoarce mai mult din fiecare contribuabil rămas și numește aceasta consolidare fiscală. Numai că o țară nu poate fi gospodărită prin lichidarea gospodăriei.

România are nevoie de un stat gospodar, nu de un stat care contabilizează fiecare leu din buzunarul privat, dar refuză să socotească energia neprodusă, hidrocentralele neterminate, capacitățile închise, profiturile transferate și industria pierdută.

Când statul mărește taxele cu o mână și își distruge avantajele energetice cu cealaltă, nu mai guvernează, ci ia cu două mâini. Iar când numește această operațiune „reformă”, încearcă să transforme neputința administrativă într-o virtute politică.

Bolojan poate fi un perceptor sever. Dar nu este gospodar.

Gospodarul își apără casa, pământul, apa, energia și oamenii care produc. Perceptorul vinde, închide, taxează și trimite factura populației.

Statul român nu are bani ai săi. Are numai banii voștri. Iar dacă îi ia pentru a finanța o gospodărire proastă, nu vă cere solidaritate. Vă cere să plătiți nota propriei sale nepriceperi.