Analiză Daniel Udrescu: Creanțele, cash-ul și costul ascuns al încasărilor întârziate

La o inflație anuală de 11%, o creanță încasată după 180 de zile pierde aproximativ 5–6% din puterea de cumpărare. Firma plătește impozit pe valoarea nominală întreagă, dar încasează o valoare reală diminuată.

Aceasta este una dintre cele mai perfide forme ale impozitării inflației. Statul încasează impozitul pe baza angajamentelor contabile, iar compania suportă pierderea de putere de cumpărare până la momentul încasării.

În plus, inflația ridicată vine de regulă cu dobânzi mari, presiune pe lichidități și risc crescut de neplată. Clientul plătește mai greu, refinanțarea devine mai scumpă, iar firma creditoare devine finanțator involuntar al pieței.

Soluția Pre-IAS 29 este o politică mult mai dură de management al creanțelor. Termenele lungi de plată trebuie tratate ca risc financiar, nu ca simplă facilitate comercială. Prețurile trebuie ajustate în funcție de termenul de încasare. Contractele trebuie să includă penalități, indexări sau mecanisme de actualizare. Creanțele vechi trebuie analizate pentru depreciere, iar provizioanele trebuie constituite fără întârziere acolo unde riscul este real.

În logica IFRS 9, pierderile așteptate din creditare nu trebuie recunoscute doar când clientul nu mai plătește. Ele trebuie estimate anticipat, pe baza riscului economic.

În inflație, creanța nu mai este doar un drept de încasat. Este un activ care se devalorizează zilnic.

Companiile care ignoră acest lucru vor raporta profit, vor plăti taxe și vor descoperi prea târziu că nu mai au lichiditate reală. Companiile care aplică politici Pre-IAS 29 își protejează cash-flow-ul, își reduc expunerea fiscală artificială și păstrează capitalul în firmă.

Într-o economie inflaționistă, nu vânzarea este cheia. Încasarea rapidă este cheia.