Un paradox guvernamental major în 2026: statul susține că cetățeanul este unul singur când primește drepturi (are un singur pachet de servicii medicale), dar îl tratează ca pe trei contribuabili diferiți când îi colectează banii.
Începând cu 1 iulie 2026, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată este de 4.325 de lei lunar, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 146/2026. Pentru perioada 1 iulie–31 decembrie 2026, suma de 200 de lei din venitul salarial este exceptată de la plata impozitului pe venit, CAS și CASS, dacă salariul de bază este stabilit la nivelul salariului minim, contractul este cu normă întreagă și reprezintă funcția de bază, iar venitul brut lunar, fără elementele excluse expres de lege, nu depășește plafonul de 4.600 de lei.
Aceste modificări trebuie delimitate de regulile privind plafoanele anuale ale CASS pentru activitățile independente și pentru veniturile din investiții. Salariul minim de 4.325 de lei și plafonul salarial de 4.600 de lei produc efecte de la 1 iulie 2026 în materia veniturilor salariale. Ele nu înlocuiesc automat salariul minim de referință utilizat pentru stabilirea plafoanelor anuale aferente veniturilor realizate în întregul an 2026.
Pentru aceste plafoane, Codul fiscal utilizează salariul minim brut în vigoare la data de 1 ianuarie a anului de realizare a venitului. La 1 ianuarie 2026, salariul minim era de 4.050 de lei. În consecință, plafonul maxim de 72 de salarii minime pentru CASS aferentă activităților independente rămâne, pentru veniturile anului 2026, la o bază de 291.600 de lei și conduce la o contribuție maximă de 29.160 de lei.
Aplicarea salariului minim de 4.325 de lei asupra întregului plafon anual ar conduce la o bază de 311.400 de lei și la o contribuție de 31.140 de lei, dar această recalculare nu rezultă din regula fiscală aplicabilă veniturilor anului 2026. Distincția este importantă deoarece orice critică referitoare la caracterul excesiv sau neconstituțional al CASS trebuie să pornească de la cifre juridic corecte.
Problema reală nu este însă numai valoarea plafonului de 72 de salarii minime. Problema fundamentală este inexistența unui plafon anual global al CASS la nivelul persoanei fizice.
Un singur asigurat, trei mecanisme de contribuție
Codul fiscal nu stabilește cât poate plăti în total un cetățean pentru asigurarea sa de sănătate. El stabilește baze, praguri și plafoane diferite pentru anumite categorii de venit, care se pot suprapune asupra aceleiași persoane.
În cazul salariilor, CASS se calculează lunar asupra venitului salarial, fără existența unui plafon maxim anual general. În cazul activităților independente, contribuția se calculează separat asupra venitului net anual, până la plafonul specific de 72 de salarii minime. Pentru dividende, dobânzi, chirii, investiții și celelalte categorii prevăzute de Codul fiscal, veniturile relevante sunt cumulate, iar contribuția se determină prin raportare la pragurile de 6, 12 sau 24 de salarii minime.
Nu este, prin urmare, riguros să afirmăm că statul aplică același plafon separat fiecărei surse. Dividendele, dobânzile și chiriile nu sunt, în principiu, taxate fiecare printr-un plafon autonom, ci sunt cumulate în interiorul categoriei fiscale prevăzute de lege.
Juridice AI: întrebi și știi
Este însă corect să constatăm că aceeași persoană poate suporta concomitent trei mecanisme diferite de CASS. Ea poate plăti contribuția asupra întregului salariu, poate datora până la 29.160 de lei pentru activitatea independentă și poate suporta încă o contribuție pentru veniturile din investiții, chirii sau alte surse.
Persoana rămâne un singur asigurat. Obligația sa financiară este însă multiplicată prin fragmentarea bazelor de calcul.
Această arhitectură ridică o întrebare pe care legiuitorul nu a soluționat-o. Dacă CASS finanțează asigurarea unei persoane împotriva riscului social al îmbolnăvirii, de ce obligația nu este stabilită în funcție de situația contributivă globală a persoanei, ci este multiplicată în funcție de clasificarea fiscală a veniturilor sale?
Solidaritatea nu reprezintă un cec în alb
Sistemul public de sănătate nu funcționează după regulile unei asigurări private. Într-un contract privat, prima este stabilită în raport cu riscul preluat, limitele acoperirii și serviciile oferite. În sistemul public, contribuția este fundamentată pe solidaritate. Persoanele cu venituri mai mari finanțează și serviciile acordate persoanelor cu venituri reduse ori celor asigurate fără plata contribuției.
Această diferență trebuie recunoscută. Afirmația potrivit căreia o persoană nu poate utiliza două paturi de spital sau nu poate primi două rețete compensate este sugestivă publicistic, dar nu este suficientă juridic. CASS nu reprezintă prețul individual al serviciilor medicale consumate de contribuabil.
Solidaritatea poate justifica o contribuție mai mare pentru persoana care realizează venituri mai mari. Ea nu justifică însă orice modalitate de calcul și orice nivel al sarcinii fiscale. Mai ales, solidaritatea nu explică de ce aceeași capacitate contributivă este tratată diferit în funcție de forma juridică a venitului și de ce aceeași persoană poate suporta mai multe obligații paralele fără o limită totală.
Un mecanism solidar trebuie să fie și coerent, egal și proporțional. În lipsa acestor garanții, solidaritatea riscă să devină formula prin care statul justifică orice prelevare.
Citește continuarea articolului AICI.
