În analiza sa, Daniel Udrescu susține că politicile fiscale, inflaționiste și administrative aplicate în perioada 2022–2026 au produs un amplu transfer de resurse din mediul privat către stat. Prin ceea ce autorul numește „taxa ascunsă pe inflație”, guvernările Boloș–Bolojan ar fi alimentat cea mai mare decapitalizare a economiei românești din ultimii ani.
CAPITOLUL II
FISCAL DRAG. CUM A CRESCUT STATUL TAXELE FĂRĂ SĂ MODIFICE ÎNTOTDEAUNA COTELE
Dacă impozitarea inflației reprezintă mecanismul prin care statul taxează câștiguri nominale care nu sunt câștiguri reale, fiscal drag reprezintă mecanismul prin care statul împinge contribuabilul într-o zonă fiscală mai împovărătoare fără să fie nevoie să majoreze explicit cota de impozitare. Este una dintre cele mai subtile forme de creștere a fiscalității, pentru că nu apare neapărat ca o nouă taxă, ci ca efect al menținerii artificiale a unor plafoane, praguri, deduceri sau limite fiscale într-o economie afectată de inflație ridicată.
Într-o economie cu inflație cumulată de aproximativ 42%, orice plafon fiscal care rămâne nemodificat scade în termeni reali. Dacă un plafon de impozitare era de 500.000 euro sau echivalentul său în lei, iar prețurile, salariile, chiriile, costurile de producție și cifra de afaceri cresc nominal din cauza inflației, contribuabilul poate depăși plafonul nu pentru că a devenit mai mare în termeni reali, ci pentru că moneda s-a depreciat. Aceasta este esența fiscal drag: statul nu mai trebuie să spună că a crescut taxele; este suficient să nu actualizeze pragurile.
În cazul microîntreprinderilor, fenomenul este evident. O firmă mică poate avea aceeași activitate, același număr de clienți, același volum de muncă și aceeași marjă reală, dar, prin creșterea prețurilor nominale, poate ajunge să fie tratată fiscal ca o întreprindere mai mare. Ea este scoasă din regimul simplificat și împinsă către impozitul pe profit, cu toate consecințele aferente: contabilitate mai complexă, risc fiscal mai mare, controale pe deductibilitate, costuri administrative mai ridicate și sarcină fiscală efectivă mai mare. Din punct de vedere economic, firma nu a crescut. Din punct de vedere fiscal, statul o tratează ca și cum ar fi crescut.
Aceeași logică se aplică plafoanelor pentru CASS și CAS. Veniturile nominale cresc prin inflație, dar pragurile nu sunt actualizate corespunzător. Contribuabilul este împins în obligații suplimentare de plată, nu pentru că are o putere de cumpărare mai mare, ci pentru că veniturile sale sunt exprimate în lei mai slabi. În realitate, statul transformă deprecierea monedei într-o lărgire automată a bazei de impunere.
Deducerile personale urmează același mecanism. Dacă deducerea rămâne fixă, dar prețurile cresc, valoarea ei reală se reduce. Contribuabilul cu venituri mici sau medii pierde protecția fiscală pe care legea pretinde că i-o acordă. Deducerea există formal, dar se golește economic de conținut. Ea rămâne înscrisă în lege, însă nu mai protejează aceeași putere de cumpărare.
În cazul activelor, efectul este și mai grav. Dacă valoarea de achiziție a unui teren, a unei clădiri sau a unei participații nu este indexată cu inflația, atunci câștigul de capital calculat la vânzare este artificial majorat. Statul compară prețul de vânzare de astăzi, exprimat în lei depreciați, cu prețul de achiziție istoric, exprimat în lei mai puternici. Diferența este tratată ca profit, deși în realitate poate reprezenta doar conservarea valorii inițiale. Astfel, contribuabilul este impozitat pentru simplul fapt că a încercat să își păstreze capitalul împotriva inflației.
Neactualizarea amortizării fiscale produce același efect asupra firmelor. O companie care a cumpărat un utilaj în urmă cu câțiva ani îl amortizează fiscal la valoarea istorică, nu la valoarea reală de înlocuire. Între timp, costul unui utilaj similar a crescut semnificativ. Firma deduce fiscal o sumă prea mică față de costul economic real al menținerii capacității de producție. Rezultatul este un profit fiscal artificial mai mare și un impozit pe profit mai mare, deși firma nu are neapărat un câștig real suplimentar.
Fiscal drag nu afectează doar firmele. El afectează și persoanele fizice, profesiile liberale, proprietarii, investitorii și pensionarii. Orice prag neindexat devine, în timp, o capcană fiscală. Orice plafon nemodificat într-o perioadă de inflație mare devine o majorare mascată de taxe. Orice deducere fixă devine o reducere reală a protecției fiscale. Orice valoare istorică nerecalculată devine o bază pentru impozitarea artificială a inflației.
Acesta este motivul pentru care simpla analiză a cotelor de impozitare este insuficientă. Un guvern poate susține că nu a majorat anumite taxe, dar dacă a înghețat plafoanele într-o economie cu inflație ridicată, efectul economic este similar cu o majorare de impozit. Diferența este doar de formă. Contribuabilul nu plătește mai mult pentru că legea spune explicit că impozitul a crescut, ci pentru că legea refuză să recunoască deprecierea banului.
În perioada Boloș-Bolojan, acest mecanism trebuie analizat împreună cu pachetele fiscale adoptate prin OUG 156/2024 și Legea 141/2025. Aceste acte normative nu au acționat într-un vid economic. Ele au intervenit peste o economie deja afectată de inflație, de creșterea costurilor energetice, de creșterea dobânzilor, de scumpirea creditului și de reducerea lichidității private. Prin urmare, impactul lor real nu poate fi măsurat doar prin textul actului normativ, ci prin efectul combinat dintre modificarea fiscală și inflația acumulată.
Fiscal drag este, în fond, o impozitare prin inacțiune. Statul nu trebuie să facă nimic spectaculos. Nu trebuie să anunțe o taxă nouă. Nu trebuie să explice contribuabilului de ce i-a crescut sarcina fiscală. Este suficient să lase plafoanele neschimbate, să păstreze valorile istorice, să nu indexeze deducerile, să nu actualizeze amortizările și să permită inflației să împingă contribuabilii în zone fiscale mai grele.
Concluzia acestui capitol este că fiscal drag reprezintă una dintre cele mai importante forme de creștere ascunsă a fiscalității în România anilor 2022-2026. El a redus valoarea reală a plafoanelor, a diminuat protecția deducerilor, a majorat artificial bazele de impunere și a transformat inflația într-un instrument de colectare suplimentară. Din această perspectivă, contribuabilul român nu a fost taxat doar prin legi noi, ci și prin refuzul statului de a actualiza legea veche la realitatea economică nouă.
Soluția corectă nu este complicată. Toate plafoanele fiscale, deducerile, pragurile CAS și CASS, pragurile pentru microîntreprinderi, valorile de achiziție ale activelor și amortizările fiscale trebuie indexate automat anual cu inflația oficială. În lipsa acestei indexări, orice sistem fiscal pretins stabil devine, în realitate, un sistem de majorare automată și ascunsă a poverii fiscale.
Daniel Udrescu - CPA, Expert Contabil Judiciar, Auditor
CITEȘTE ȘI CAPITOLUL I
