România nu are o problemă de taxe. Are o problemă de economie - analiză de Daniel Udrescu

Deficitul este măsurat contabil și trebuie, evident, finanțat și redus, dar existența lui persistentă spune ceva mult mai important despre raportul dintre dimensiunea statului, capacitatea productivă a economiei și baza din care sunt colectate veniturile publice. România nu are, în primul rând, o problemă privind nivelul taxelor. Are o problemă privind dimensiunea, structura și capacitatea economiei asupra căreia aceste taxe sunt aplicate.

Un stat nu poate colecta pe termen lung decât o parte din valoarea pe care economia sa este capabilă să o producă. Guvernul poate modifica distribuția acestei valori între sectorul privat și sectorul public, poate crește TVA, accizele, impozitul pe dividende, impozitarea muncii sau proprietății, poate elimina facilități și poate introduce noi obligații fiscale, însă nicio modificare a Codului fiscal nu creează, prin ea însăși, valoare economică. Fiscalitatea transferă o parte din valoarea deja creată către stat, în timp ce întreprinderile, capitalul, munca, investițiile și productivitatea sunt cele care creează baza asupra căreia fiscalitatea poate funcționa. Confuzia dintre aceste două mecanisme este una dintre problemele fundamentale ale politicii economice românești.

Bugetul este tratat prea des ca și cum ar exista independent de economia care îl finanțează. Ministerul Finanțelor operează firesc cu venituri, cheltuieli, deficit, necesar de finanțare, datorie publică și cost al datoriei. Întreprinzătorul operează însă cu o realitate mult mai complexă, costul energiei, costul capitalului, salariile, disponibilitatea forței de muncă, infrastructura, cursul valutar, accesul la finanțare, predictibilitatea legislativă, riscul fiscal și costul administrativ al relației cu statul. Bugetul nu este decât rezultatul final al acestei economii reale. Dacă productivitatea și investițiile cresc, statul poate colecta mai mult chiar fără majorări permanente de taxe. Dacă investițiile încetinesc, populația activă scade, capitalul devine mai scump, companiile își reduc marjele sau își amână proiectele, statul ajunge să solicite venituri tot mai mari unei baze economice care nu crește suficient pentru a le susține.

De aici apare mecanismul pe care România riscă să îl transforme într-un cerc vicios. Deficitul generează nevoia unor venituri suplimentare, nevoia de venituri generează taxe noi sau cote mai mari, fiscalitatea suplimentară reduce resursele disponibile pentru investiții, consum și capitalizare, investițiile mai mici afectează creșterea viitoare, iar creșterea sub așteptări produce venituri fiscale mai reduse decât cele proiectate. Statul constată apoi un nou deficit și începe din nou discuția despre taxe. Problema unei asemenea politici nu este numai presiunea imediată asupra contribuabilului, ci faptul că, după un anumit punct, statul începe să consume tocmai capitalul din care ar trebui finanțată creșterea economică viitoare. În acel moment nu mai discutăm despre consolidare fiscală, ci despre riscul administrării unui declin economic lent prin majorări succesive ale sarcinii fiscale.

Întrebarea fundamentală este, prin urmare, formulată greșit. România întreabă permanent de unde mai poate colecta bani, când întrebarea strategică ar trebui să fie cum poate face economia din care colectează să fie cu 50 sau 100 la sută mai mare peste zece sau cincisprezece ani. Diferența dintre cele două întrebări exprimă două filozofii complet diferite de guvernare. Prima privește întreprinderea și contribuabilul în primul rând ca surse de venit bugetar, cea de-a doua îi privește ca mecanisme de creare a valorii. Prima încearcă să determine cât mai poate fi preluat astăzi, cea de-a doua încearcă să creeze condițiile pentru ca mâine să existe mult mai multă valoare din care statul să își poată finanța funcțiile.

În loc să purtăm aproape anual aceeași dezbatere despre nivelul cotelor de impozitare, România ar trebui să răspundă unor întrebări mult mai dificile. Câte fabrici noi vrem să existe în România în 2035, câtă energie vom produce și la ce cost, cât capital românesc vom reuși să acumulăm, câte companii autohtone vor ajunge la cifre de afaceri de peste un miliard de euro, câte dintre acestea vor putea cumpăra întreprinderi din alte state, cât din producția agricolă va fi procesată în România înainte de export, câtă valoare adăugată vom exporta și câtă materie primă, ce infrastructură va lega producătorii români de piețele europene și ce condiții economice vom crea pentru ca o parte dintre milioanele de români plecați să considere întoarcerea acasă o decizie economică rațională. Acestea sunt întrebările unei politici de dezvoltare. Nivelul unei cote fiscale este doar una dintre variabilele acesteia.

Orice guvern poate majora un impozit. Mult mai dificil este să creeze condițiile în care un investitor decide să construiască o fabrică de 500 de milioane de euro în România și nu în Polonia, Ungaria, Serbia sau Turcia. Este mult mai greu să construiești o piață de capital capabilă să finanțeze dezvoltarea companiilor românești, să asiguri energie suficientă și competitivă, să construiești infrastructură care reduce costul transportului pentru întreaga economie și să creezi o administrație suficient de predictibilă încât un antreprenor să își poată calcula investiția pentru următorii zece sau douăzeci de ani. Diferența dintre administrarea unui buget și conducerea unei economii se vede tocmai aici. Prima poate fi făcută prin modificarea unor procente într-o lege, cea de-a doua presupune strategie, investiții, continuitate și capacitatea statului de a gândi dincolo de următorul exercițiu bugetar.

România dispune de avantaje economice considerabile, dar încă nu le-a transformat într-un proiect coerent de dezvoltare. Are resurse energetice, o suprafață agricolă importantă, acces la Dunăre și Marea Neagră, apartenență la piața unică europeană, o poziție geografică esențială între Europa Centrală, Balcani, Marea Neagră și spațiul economic aflat mai departe spre est, infrastructură digitală competitivă și un capital uman care a demonstrat în numeroase economii occidentale că poate funcționa la nivel înalt de productivitate. Existența acestor avantaje nu reprezintă însă o strategie. O strategie presupune să hotărâm ce vrem să producem, ce industrii vrem să dezvoltăm și ce poziție vrem ca România să ocupe în lanțurile europene de valoare peste două decenii.

Energia ar trebui să fie una dintre componentele centrale ale acestei strategii. O economie care poate produce energie suficientă, predictibilă și competitivă nu câștigă numai din vânzarea energiei, ci creează un avantaj pentru fiecare industrie care o utilizează. Agricultura reprezintă un alt exemplu evident. Nu este suficient să producem cereale dacă o parte importantă din valoarea adăugată este creată ulterior, în alte economii, prin procesare, ambalare, distribuție și comercializare. Aceeași logică este valabilă pentru industria de apărare, industria alimentară, IT, infrastructura digitală, centrele de date, transport, logistică, industria chimică și petrochimică, materialele de construcții și serviciile financiare. Politica fiscală ar trebui să deservească această strategie economică, nu să îi țină locul.

Există apoi o întrebare incomodă, dar inevitabilă, cui aparține economia care crește? După 1990, România a avut nevoie de capital străin, iar investițiile străine au adus finanțare, tehnologie, management, acces la piețe, productivitate și milioane de locuri de muncă. Rolul lor în modernizarea economiei românești este incontestabil. Dar atragerea investițiilor străine nu poate constitui singura strategie de acumulare a capitalului unei națiuni. O economie matură are nevoie concomitent de capital autohton puternic, de întreprinderi românești care cresc, se capitalizează, investesc în cercetare, cumpără concurenți și se extind în afara granițelor.

Din acest motiv, PIB-ul nu ne spune întreaga poveste. Ar trebui să ne intereseze și unde se acumulează capitalul rezultat din activitatea economică, unde sunt luate deciziile strategice, unde sunt reinvestite profiturile și cine deține activele care vor produce valoare în următoarele decenii. Există o diferență fundamentală între o economie în care investiția străină completează un capital național din ce în ce mai puternic și o economie în care capitalul național rămâne permanent insuficient. România ar trebui să își propună explicit apariția unor campioni economici regionali românești, nu din considerente de naționalism economic, ci pentru că acumularea de capital propriu este una dintre condițiile independenței economice pe termen lung.

Peste toate acestea se suprapune problema demografică, probabil cea mai dificilă ecuație economică a României următoarelor decenii. O populație care îmbătrânește, o forță de muncă aflată sub presiune și un număr mare de români care lucrează în alte state modifică fundamental raportul dintre cei care produc și cei ale căror venituri depind de sistemele publice. Problema pensiilor nu poate fi rezolvată exclusiv prin modificarea vârstei de pensionare, a contribuțiilor sau a formulelor de calcul. Problema reală este raportul dintre numărul persoanelor active, valoarea economică produsă de acestea și obligațiile sociale pe care economia trebuie să le finanțeze.

Dacă numărul persoanelor active scade, fiecare persoană activă trebuie să producă mai mult. Aceasta este matematică economică, nu ideologie. Un angajat român al anului 2040 va trebui să producă semnificativ mai multă valoare decât un angajat de astăzi dacă dorim să finanțăm simultan pensii, sănătate, educație, apărare, infrastructură și administrație. De aceea productivitatea nu este o temă academică rezervată economiștilor. Este probabil cea mai importantă problemă economică a României pentru următoarele două decenii.

Și statul trebuie analizat prin aceeași logică a productivității. Un stat bine administrat poate produce indirect o cantitate enormă de valoare economică. O autostradă care reduce timpul și costul transportului produce valoare. Un port eficient produce valoare. O instanță care soluționează predictibil și rapid un litigiu comercial produce valoare. O administrație fiscală care oferă certitudine juridică și fiscală investitorului produce valoare. O școală performantă produce capital uman. Un sistem energetic stabil și o infrastructură digitală performantă reduc costurile întregii economii. În același timp, un miliard de lei poate fi consumat administrativ fără să genereze aproape niciun randament economic.

De aceea România trebuie să introducă în analiza cheltuielii publice o întrebare pe care rareori o punem, ce produce fiecare leu cheltuit de stat? Legalitatea cheltuirii banului public este obligatorie, dar nu este suficientă. Trebuie analizat și randamentul său economic. Un miliard investit într-o infrastructură care produce productivitate timp de treizeci de ani nu poate fi privit economic în același mod ca un miliard consumat pentru întreținerea unor structuri administrative a căror contribuție nu poate fi măsurată. Dacă cerem sectorului privat productivitate, eficiență și performanță, nu există niciun motiv pentru care statul să fie exceptat de la aceleași principii.

Deficitul bugetar trebuie redus, datoria publică trebuie controlată, iar deteriorarea costului de finanțare trebuie tratată cu maximă seriozitate. Dar deficitul nu trebuie confundat cu boala însăși. El este și simptomul unui dezechilibru mai profund dintre ceea ce economia și statul produc și ceea ce societatea consumă. Dacă răspundem exclusiv prin majorarea veniturilor fiscale, fără restructurarea cheltuielilor și fără extinderea bazei productive, putem câștiga un exercițiu bugetar și pierde un deceniu economic. Consolidarea fiscală și dezvoltarea economică nu sunt obiective contradictorii, însă consolidarea fiscală nu poate deveni o politică permanentă de extragere a resurselor din economia productivă.

Adevărata strategie fiscală a României ar trebui, în consecință, să înceapă în afara Codului fiscal. Ar trebui să înceapă cu întrebarea ce economie vrem să avem în anul 2040. O economie care produce mai multă energie decât consumă, care procesează o parte mult mai mare din ceea ce cultivă, care exportă produse finite, servicii și tehnologie și nu predominant resurse și forță de muncă, care dezvoltă companii private românești suficient de puternice pentru a investi în Europa și care este conectată prin autostrăzi, căi ferate, Dunăre, porturi și infrastructură digitală la marile fluxuri comerciale continentale. O economie în care românii plecați în străinătate se pot întoarce nu numai din atașament față de țară, ci pentru că România le oferă o oportunitate economică reală.

O asemenea economie poate finanța un stat modern, pensii decente, sănătate, educație, apărare și infrastructură. O economie care acumulează capital poate traversa crizele fără ca fiecare dezechilibru bugetar să se transforme într-o nouă criză fiscală. În schimb, dacă baza economică se dezvoltă mai lent decât obligațiile statului, putem modifica anual TVA, impozitul pe profit, taxarea dividendelor sau contribuțiile și vom reveni inevitabil la aceeași problemă.

Procentele se pot modifica prin lege, matematica economică nu. Statul poate distribui numai o parte din ceea ce societatea produce, iar prosperitatea nu începe la administrația fiscală. Începe în momentul în care cineva riscă un capital, construiește o fabrică, angajează oameni, inventează un produs, cultivă și procesează un hectar de pământ, exportă un serviciu, finanțează o idee sau transformă o resursă într-un produs cu valoare adăugată mai mare. Rolul unui stat inteligent este să creeze condițiile în care milioane de asemenea decizii economice devin posibile și profitabile.

România nu va rezolva problema deficitului învățând să taxeze din ce în ce mai sofisticat aceeași economie. O va rezolva atunci când va înțelege că cea mai eficientă politică fiscală pe termen lung este construirea unei economii mult mai mari decât cea pe care încearcă astăzi să o taxeze.