Fitch Ratings a retrogadat marți seară Italia la un rating cu doar o treaptă superioară categoriei „junk”. Long-Term Foreign-Currency Issuer Default Rating (IDR) a fost coborât la ‘BBB-‘ de la ‘BBB’, ajungând la același nivel cu România. Spre deosebire de țara noastră, peninsula mediteraneeană are, însă, o perspectivă stabilă (noi tocmai ne-am ales cu una negativă).
Fitch estimează o contracție a economiei italiene cu 8% în anul 2020 și o degradare cu 20 de puncte a ponderii datoriei publice în PIB (până la 156%) la sfârșitul acestui an. Aceste predicții sunt făcute și în contextul rezultatelor medoeste obținute de guvernul de la Roma anu trecut (0,3%, o creștere anemică a PIB). Deficitul bugetar va urca la 10% din PIB după o valoare rezonabilă de doar 1,6% din PIB anul trecut. Un impact foarte mare va avea schema de împrumut pentru companii de 400 miliarde de Euro, echivalentă cu aproape un sfert din PIB!!!.
Și atunci de ce are Italia o perspectivă stabilă și noi una negativă, deși avem un grad de îndatorare mai mic (sub 50%)? Mai ales că prognoza pentru România și Italia de creștere în 2021 este cam aceeași: +3,9% pentru noi și +3,7% pentru Italia. Iată de ce:
- gradul de îndatorare al gospodăriilor este mic (53%)
- activele financiare nete în valoare de 195% din PIB, mult peste media UE (153% din PIB)
- excedent bugetar de 3% din PIB în 2019 și chiar în 2020 și 2021 (chiar dacă mult mai mic, doar 1% din PIB)
- o maturitate medie a datoriei publice de 7 ani, ceea ce permite absorbția unor șocuri de creditare pe termen scurt
- o rată medie de dobândă a creditului pe termen lung sub 2%, în coborâre de la niveluri de peste 4%, niveluri la care este acum România
Iată, deci, suficiente argumente pentru a înțelege de ce „viitorul” este stabil pentru italieni și negativ pentru noi. Oare cineva în România citește aceste evaluări în paralel?
