Daniel Udrescu: România, 36 de ani de tranziție și patru probleme patrimoniale nerezolvate. Pensiile, patrimoniul sindical, proprietățile confiscate și cuponiada

Transparența trebuie să preceadă orice reformă

Înainte de a anunța o nouă reformă, Guvernul României are obligația să prezinte cetățenilor situația completă a banilor publici administrați, a patrimoniului național înstrăinat și a obligațiilor pe care statul nu și le-a onorat. Reforma nu poate constitui o justificare permanentă pentru introducerea unor impozite suplimentare, diminuarea drepturilor sau amânarea obligațiilor asumate prin lege. După 36 de ani de tranziție, românii au dreptul să cunoască ce s-a întâmplat cu patrimoniul constituit prin munca generațiilor anterioare, cine a beneficiat de transferul acestuia și ce valori economice au rămas efectiv în proprietatea sau la dispoziția cetățenilor.

Prima obligație a Guvernului este prezentarea unei situații financiare consolidate privind sprijinul acordat Ucrainei și Republicii Moldova. Nu discutăm despre oportunitatea politică a sprijinului acordat celor două state, ci despre obligația de transparență a administrației publice. Românii trebuie să cunoască valoarea ajutoarelor financiare, militare, energetice și umanitare, a creditelor, garanțiilor și bunurilor transferate, precum și costurile suportate pentru refugiați. Aceste valori trebuie prezentate anual, distinct pe fiecare beneficiar și sursă de finanțare, cu separarea sumelor suportate definitiv din bugetul României de cele rambursate sau finanțate din fonduri europene. Informațiile clasificate pot face obiectul controlului instituțional competent, fără ca această împrejurare să justifice absența unui bilanț public al cheltuielilor care pot fi legal comunicate.

Aceeași obligație de transparență privește privatizarea patrimoniului național. România a înstrăinat participații și a transferat controlul asupra unor întreprinderi din petrol, gaze, energie electrică, distribuție și alte sectoare strategice, fără ca populației să îi fie prezentat un bilanț economic integrat al acestor operațiuni. Au fost încasate prețuri de privatizare, au fost asumate angajamente de investiții și au fost transferate obligații către cumpărători. Dar evaluarea unei privatizări nu se încheie la data semnării contractului. Ea presupune compararea prețului încasat cu valoarea economică a activelor, investițiile realizate, dividendele distribuite, impozitele plătite și costurile suportate ulterior de consumatori.

Privatizarea patrimoniului național și pierderea controlului asupra unor sectoare strategice

Privatizarea Petrom, prin care OMV a dobândit controlul majoritar, reprezintă unul dintre exemplele relevante. Statul român a rămas acționar minoritar, dar decizia economică asupra unei întreprinderi strategice a trecut în mâinile acționarului majoritar. În domeniul gazelor și al distribuției energiei electrice, societăți cu infrastructuri esențiale pentru economia națională au ajuns, de asemenea, sub controlul unor grupuri internaționale. România a păstrat competențe de reglementare și, în anumite societăți, participații minoritare, însă acestea nu sunt echivalente cu exercitarea controlului societar. Consumatorii români continuă să finanțeze activitatea acestor întreprinderi prin tarifele și prețurile plătite, în timp ce o parte a profiturilor revine acționarilor externi.

Nu susțin că orice privatizare a produs automat o pierdere economică. Susțin că statul are obligația să demonstreze beneficiul obținut. O privatizare nu poate fi considerată reușită numai pentru că a adus venituri imediate la buget sau pentru că întreprinderea a continuat să funcționeze. Trebuie stabilit dacă România a obținut un avantaj economic durabil, dacă investițiile contractuale au fost executate și dacă pierderea controlului asupra unor active strategice a fost compensată prin beneficii corespunzătoare. În lipsa unei asemenea analize, afirmațiile despre succesul privatizărilor rămân aprecieri politice, nu concluzii economice fundamentate.

În acest context trebuie examinate cele patru probleme patrimoniale pe care tranziția românească nu le-a clarificat integral: contribuțiile pentru pensii, patrimoniul sindical, proprietățile confiscate și capitalul distribuit prin cuponiadă. Acestea au regimuri juridice diferite și nu pot fi confundate. Totuși, toate ridică aceeași problemă privind raportul dintre valoarea economică inițială, drepturile titularilor și beneficiile efectiv realizate.

I. Pensiile. Patrimoniul amânat, transformat într-un mecanism piramidal de finanțare

Sistemul public de pensii reprezintă prima dintre aceste probleme. Timp de aproximativ patruzeci de ani, salariatul contribuie obligatoriu la un mecanism prezentat drept garanție a securității sale financiare după încetarea activității. Statul colectează contribuțiile și le utilizează pentru plata pensiilor curente, fără să constituie în numele fiecărui contributor un capital individual corespunzător sumelor reținute. La pensionare, cetățeanul nu primește restituirea capitalului constituit prin contribuții, ci prestații lunare calculate potrivit unei formule legale, susceptibile de modificări legislative.

Din punct de vedere economic, contribuția parcurge trei forme patrimoniale. Inițial, ea reprezintă o parte din remunerația muncii, indisponibilizată pentru protecția financiară viitoare a salariatului. Ulterior, această valoare intră în patrimoniul colectiv al asigurărilor sociale, unde contribuțiile individuale sunt reunite și redistribuite. În final, fondurile sunt administrate prin mecanismele bugetare publice și utilizate pentru finanțarea obligațiilor curente. Nu este vorba despre trei transferuri juridice succesive ale proprietății, ci despre transformarea economică a unei valori individuale amânate într-o resursă publică de finanțare.

Sistemul european de pensii bazat pe repartiție, cunoscut sub denumirea PAYG, prezintă caracteristicile financiare ale unui mecanism piramidal de tip Ponzi. Pensia generației actuale este finanțată din contribuțiile generației active, iar aceasta din urmă depinde de contribuțiile generațiilor viitoare. Mecanismul este instituit prin lege și funcționează public, spre deosebire de o schemă frauduloasă care ascunde proveniența plăților. Această diferență juridică nu modifică însă dependența economică dintre obligațiile prezente și contribuțiile viitoare. În absența capitalizării individuale, sistemul nu garantează restituirea contribuțiilor istorice și nici conservarea valorii economice pe care acestea ar fi putut să o producă.

Dacă salariatul decedează înainte de pensionare sau la scurt timp după aceasta, contribuțiile sale nu sunt restituite automat moștenitorilor. Dacă trăiește suficient de mult, poate încasa prestații cumulate superioare contribuțiilor istorice. Rezultatul depinde de durata vieții, de formula de calcul, de evoluția salariilor și de inflație. Problema fundamentală este că statul a transformat o parte a remunerației individuale într-o prelevare obligatorie cu funcție fiscală, fără constituirea unui activ individual asupra căruia contribuabilul să exercite drepturi de proprietate.

Această situație devine mai gravă atunci când mecanismele legale de protecție împotriva inflației sunt suspendate. Articolul 84 din Legea nr. 360/2023 a instituit o formulă de majorare a valorii punctului de referință, dar aplicarea acesteia a fost afectată de intervențiile legislative ulterioare. Statul continuă să achite pensii nominale, în timp ce puterea de cumpărare a beneficiarilor poate scădea. După patruzeci de ani de contribuții obligatorii, pensionarul suportă astfel riscul diminuării valorii economice a prestației tocmai în perioada în care posibilitatea reconstituirii veniturilor prin muncă este redusă.

II. Patrimoniul sindical. Averea constituită înainte de 1989 și problema succesiunii proprietății

A doua problemă privește patrimoniul sindical constituit înainte de decembrie 1989. Organizațiile sindicale administrau case de cultură, hoteluri, baze de tratament, unități de odihnă, sedii administrative, instalații sportive și alte active economice. Aceste bunuri proveneau din surse diferite, inclusiv cotizații sindicale, alocări și investiții realizate în cadrul economiei socialiste. După schimbarea regimului politic, structurile sindicale au fost reorganizate, iar bunurile au intrat în administrarea unor noi organizații și entități juridice.

Problema nu este numai cine administrează astăzi aceste active, ci în baza căror titluri au fost dobândite și cum a fost realizată succesiunea patrimonială. Continuitatea reprezentării sindicale nu poate înlocui documentele de proprietate. Pentru fiecare bun trebuie stabilite titularul inițial, sursa finanțării, actele de transfer și situația juridică actuală. În cazul bunurilor înstrăinate, trebuie identificate prețurile, beneficiarii și destinația sumelor încasate. În cazul activelor exploatate comercial, trebuie analizate veniturile obținute și modul de utilizare a acestora.

Calitatea de membru de sindicat nu conferă automat un drept individual asupra unei cote din patrimoniul organizației. Dar această împrejurare nu înlătură obligația de justificare a administrării bunurilor constituite în interesul membrilor. După 36 de ani, este necesar un inventar patrimonial care să pornească de la situația existentă la sfârșitul anului 1989 și să urmărească fiecare categorie de active până în prezent. În lipsa acestei evidențe, nu se poate stabili cu suficientă rigoare dacă patrimoniul a fost conservat, diminuat, transferat legal sau valorificat în beneficiul persoanelor și organizațiilor îndreptățite.

III. Proprietățile confiscate. Restituirea amânată și despăgubirea diminuată economic

A treia problemă privește proprietățile confiscate de regimul comunist. Naționalizările, exproprierile și celelalte forme de preluare au afectat terenuri agricole, păduri, locuințe, clădiri comerciale, întreprinderi și alte bunuri aparținând persoanelor fizice sau juridice. După 1989, statul a adoptat succesiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013, instituind mecanisme de reconstituire a proprietății, restituire în natură și compensare.

Spre deosebire de sistemul public de pensii, în cazul retrocedărilor discutăm despre drepturi de proprietate preexistente, a căror reparare a fost recunoscută în condițiile legislației speciale. Problema este că recunoașterea juridică a dreptului nu a fost întotdeauna urmată de restituirea efectivă a bunului sau de plata compensației într-un termen rezonabil. Proprietari și moștenitori au fost obligați să parcurgă proceduri administrative și judiciare îndelungate, iar unele drepturi au rămas neexecutate chiar după emiterea unor decizii favorabile.

Timpul reprezintă un element economic esențial al acestei probleme. O proprietate confiscată în perioada comunistă, revendicată după 1990 și compensată după decenii nu poate fi analizată exclusiv prin valoarea nominală a despăgubirii. Trebuie avute în vedere momentul evaluării, data plății, evoluția puterii de cumpărare și, acolo unde legea permite, prejudiciile suplimentare rezultate din lipsirea titularului de folosința bunului. Nu toate aceste componente constituie automat creanțe recuperabile, dar ele trebuie evidențiate pentru stabilirea diferenței dintre reparația juridică formală și reparația economică efectivă.

Statul trebuie să prezinte valoarea drepturilor de restituire și compensare recunoscute, obligațiile rămase neexecutate, durata medie a procedurilor și resursele necesare finalizării acestora. Reforma nu poate consta în adoptarea repetată a unor noi mecanisme administrative, în timp ce obligațiile rezultate din cele anterioare rămân neîndeplinite. Un drept recunoscut, dar neexecutat, continuă să reprezinte o problemă patrimonială pentru titular și, după caz, o obligație pentru instituția responsabilă.

IV. Cuponiada. Capitalul distribuit cetățenilor și concentrarea ulterioară a proprietății

A patra problemă privește cuponiada, prin care statul a urmărit distribuirea către populație a unor participații la capitalul societăților comerciale privatizate. Legea nr. 58/1991 și Legea nr. 55/1995 au instituit mecanismele de distribuire a certificatelor de proprietate și a cupoanelor nominative. Cetățenii eligibili au primit instrumente care puteau fi transformate în drepturi societare, nu cote individuale din întregul patrimoniu economic național.

Capitalul întreprinderilor supuse privatizării fusese constituit prin investiții și acumulări economice realizate de-a lungul mai multor decenii. Distribuirea cupoanelor a permis participarea populației la transformarea proprietății, dar nu a garantat conservarea valorii economice a participațiilor dobândite. Mulți beneficiari nu dispuneau de informațiile și experiența necesare pentru evaluarea societăților, exercitarea drepturilor de acționar sau valorificarea investițiilor. Ulterior, prin tranzacții și reorganizări societare, proprietatea asupra numeroaselor întreprinderi s-a concentrat în alte structuri de acționariat.

Această evoluție nu demonstrează automat existența unor ilegalități, dar impune evaluarea capitalului efectiv distribuit, a participațiilor dobândite și a beneficiilor realizate de cetățeni. Cuponiada nu a reprezentat restituirea contribuțiilor pentru pensii, împărțirea patrimoniului sindical sau compensarea proprietăților confiscate. Statul nu poate considera că distribuirea unor instrumente de privatizare a lichidat celelalte obligații patrimoniale istorice.

Mai mult, privatizarea în masă trebuie analizată împreună cu vânzarea participațiilor strategice. În timp ce cetățenilor li s-au distribuit instrumente de participare la capitalul unor societăți, controlul asupra altor întreprinderi importante a fost transferat către investitori prin operațiuni distincte. Rezultatele economice ale acestor mecanisme nu pot fi evaluate prin simpla însumare a prețurilor de privatizare. Trebuie stabilit ce valoare a fost transferată populației, ce valoare a fost înstrăinată investitorilor, ce obligații au fost asumate și ce beneficii au rezultat pentru economia românească.

V. Ce înseamnă reforma atunci când statul nu și-a onorat obligațiile?

Cele patru probleme patrimoniale au naturi juridice diferite, dar evidențiază o deficiență comună a tranziției. Statul a administrat transformarea unor valori economice considerabile fără să prezinte un bilanț integrat al drepturilor constituite, al proprietăților transferate și al obligațiilor rămase neexecutate. În cazul pensiilor, problema privește raportul dintre contribuțiile obligatorii și prestațiile viitoare. În cazul sindicatelor, succesiunea și administrarea bunurilor. În cazul retrocedărilor, executarea drepturilor recunoscute. În cazul cuponiadei, valoarea capitalului distribuit și beneficiile economice realizate.

Aceste categorii nu pot fi reunite artificial într-o singură creanță a populației împotriva statului. Ele trebuie însă examinate în cadrul aceluiași bilanț patrimonial al tranziției, deoarece toate privesc administrarea unor drepturi și valori economice constituite înainte sau în cursul transformării regimului proprietății.

În acest context, întrebarea privind semnificația reformei devine inevitabilă. Ce înseamnă reforma pentru un stat care solicită permanent contribuții suplimentare, dar nu prezintă situația completă a obligațiilor sale? Ce valoare are o reformă fiscală dacă nu este precedată de verificarea modului în care au fost administrate resursele existente? Cum poate fi evaluată eficiența administrației publice fără un bilanț al privatizărilor, al despăgubirilor neachitate, al drepturilor sociale și al angajamentelor financiare externe?

Reforma trebuie să înceapă prin executarea obligațiilor asumate și prin prezentarea situației patrimoniale reale. Guvernul trebuie să arate cât a încasat din privatizări, ce venituri a obținut ulterior, ce investiții au fost realizate și ce costuri au suportat consumatorii. Trebuie să prezinte contribuțiile colectate pentru pensii, obligațiile viitoare și efectele modificărilor legislative asupra valorii reale a prestațiilor. Trebuie să clarifice patrimoniul sindical și să finalizeze obligațiile reparatorii privind proprietățile confiscate. Trebuie, de asemenea, să comunice cheltuielile efective și angajamentele financiare asumate pentru Ucraina și Republica Moldova, cu separarea costurilor suportate de contribuabilul român de finanțările externe.

Nu putem discuta despre responsabilitate fiscală numai din perspectiva contribuabilului. Responsabilitatea trebuie să funcționeze și în sens invers, de la stat către cetățean. Dacă persoana fizică sau societatea comercială este obligată să justifice fiecare venit, cheltuială și obligație fiscală, administrația publică trebuie să poată justifica, la rândul său, utilizarea resurselor colectate și administrarea patrimoniului încredințat.

Concluzie. România trebuie să-și prezinte bilanțul înainte de a cere noi sacrificii

După 36 de ani, România a schimbat proprietarii multor întreprinderi, a transferat controlul asupra unor sectoare strategice, a reorganizat sistemul de pensii și a adoptat numeroase legi de restituire. Ceea ce lipsește este reconcilierea patrimonială a acestor operațiuni. Nu știm, dintr-un bilanț public unitar, ce valori au fost transferate, ce beneficii economice au fost obținute, ce drepturi au fost efectiv realizate și ce obligații au rămas în sarcina statului.

O nouă reformă nu poate înlocui această obligație de justificare. Echilibrarea bugetului nu trebuie realizată prin amânarea continuă a drepturilor recunoscute, în timp ce trecutul patrimonial al statului rămâne insuficient documentat. Înainte de a cere românilor să accepte noi impozite, contribuții sau restrângeri de cheltuieli, Guvernul trebuie să prezinte situația completă a banilor și bunurilor administrate în numele lor.

România are nevoie de un bilanț contabil, economic și juridic al tranziției, nu de încă o succesiune de măsuri prezentate drept reforme. Statul trebuie să explice ce a primit, ce a înstrăinat, ce a cheltuit, ce obligații și-a asumat și ce datorii patrimoniale nu a executat.

Respectarea obligațiilor nu este o reformă. Este îndatorirea elementară a oricărui debitor, cu atât mai mult a statului, care dispune de puterea de a stabili prin lege atât contribuțiile cetățenilor, cât și condițiile în care își execută propriile obligații.