…Sau, de ce nu?, „Salut, l`Amérique vous parle!”. Cu alte cuvinte, „America vă vorbeşte!”. Din păcate noi, românii, nu o auzim.
Desi avem convingerea ca întelegem perfect ce se transmite de peste Altantic, America nu înseamnă numai Statele Unite, Donald Trump captând atenţia unei lumi fascinate de reality show-uri. America înseamnă şi Canada, şi Mexic, şi limba franceză, şi spaniolă, ba chiar şi chineză (cu cele două mari dialecte, mandarin şi cantonez).
America, prin extensie, poate însemna şi Brazilia, cu economia ei „duduitoare”, vorba unui fost prim-ministru cândva „antipesedist” sadea. Mai înseamnă şi Argentina renăscută după falimentul din 2001, Columbia cea sfâşiată de gherilele FARC şi de cartelurile de droguri şi, în fine, Venezuala cu hiperinflaţia ei de un milion la sută.
Uite, de pildă, câţi dintre conaţionalii noştri ştiu că într-o bună bucată din Canada se vorbeşte franceză şi, cel puţin oficial, numai franceză? Este vorba de provincia Quebec care, cu o încăpăţânare istorică (demnă de cauze mai bune, spun unii), nu recunoaşte nicio altă limbă oficială în afară de franceză. Desigur, asta nu înseamnă că engleza nu domină marile businessuri din regiune, însă limba lui Molière are propria lege, a cărei nerespectare atrage grele sancţiuni băneşti.
Dar la ce ne-ar putea folosi toate aceste amănunte, adunate din colţuri îndepărtate ale planetei? Traduse în „afacereză”, amănuntele prezentate mai sus capătă valoare de oportunităţi. Spre exemplu, România, o ţară europeană medie, declarat francofonă, dar aflată într-o relaţie rece cu „sora ei mai mare” Franţa, şi-ar putea valorifica latinitatea în America.
Quebecul are o economie puternică şi cu un potenţial uriaş, iar prezenţa românească pe această piaţă este cvasi-inexistentă. Acolo se manifestă o sensibilitate legată de limba franceză, sensibilitate pe care un potenţial partener de afaceri o poate ignora sau, dimpotrivă, o poate folosi inteligent.
România a furnizat până acum Quebecului numai forţă de muncă înalt calificată şi câteva transporturi anuale de zacuscă, murături şi pufuleţi, menite să hrănească nostalgiile şi dorul de ţară al cetăţenilor ei, plecaţi în căutarea unei vieţi mai liniştite. Nici vorbă de altceva, mai profitabil.
În aceeaşi ordine de idei, ce să mai vorbim despre exporturile pe care le făceam cândva în Argentina… Piaţa uriaşă a Americii Latine ar putea fi redescoperită, bineînţeles dacă ar preocupa pe cineva acest lucru. Noroc că mai exportăm câteva mii de tone de porumb în Spania şi în Coreea de Sud, pe fondul declinului sezonier al aprovizionării din Brazilia.
Privind Bucureştiul de la o depărtare de câteva mii de kilometri, ai impresia unei încăierări în curtea casei, între nevastă şi bărbatul ei, cu o mână de copiii flămânzi şi zdrenţuiţi, spectatori neputincioşi la scandalul „celor mari”. Între timp, „pe uliţă” şi în ogrăzile alăturate se întâmplă diverse lucruri: vecinul din dreapta îşi zideşte un garaj, cel din stânga îşi repară gardul, iar primăria asfaltează drumul până deunăzi pietruit.
Bulgaria ne cedează, uşor, uşor, poziţia de „lanternă roşie” în clasamentul Uniunii Europene, iar Ungaria începe să fie mai atent ascultată în cancelariile occidentale decât a fost vreodată, cu tot iliberalismul lui Viktor Orban.
Washington-ul s-a răstit puţin la Bruxelles, însă a făcut-o în egală măsură şi faţă de Ottawa. Toată lumea e nervoasă şi acum ar fi nevoie, poate mai mult ca altădată, de „intermediari ai dialogului”.
România a făcut demult acest exerciţiu diplomatic pe care l-a abandonat, neinspirat, după 1990. Ce se întâmplă astăzi la Bucureşti depăşeşte însă pasivitatea în relaţiile externe, întreţinută ani în şir de ambasade şi consulate cu mititei, sărmăluţe şi evenimente kitsch. Astăzi dăm impresia unui focar de instabilitate.
Între timp, America vorbeşte şi observă cine o ascultă cu adevărat.
George Radulescu, jurnalist și scriitor, temporar stabilit in Canada
Autor al volumelor „Un secol cu Neagu Djuvara” şi „În căutarea României pierdute”
Comments are closed.