În principiu, contractul social care stă la baza conviețuirii diferitelor generații în orice stat european este cât se poate de simplu: cei care lucrează astăzi contribuie cu o parte din venitul lor către un fond care plătește pensiile celor care au muncit înainte de ziua de azi. Și, la rândul lor, cei care muncesc astăzi și plătesc pensiile celor care au muncit ieri vor avea, mâine, pensiile plătite de către generațiile următoare. Guvernele și instituțiile supra-statale au inventat un termen nou pentru a descrie performanța sistemului bazat pe contractul social descris mai sus: sustenabilitate. Cu alte cuvinte, un sistem de pensii este cu atât mai sustenabil cu cât cei care muncesc astăzi plătesc o parte cât mai mare din pensiile actualilor pensionari. Pentru că, stricto sensu, niciun sistem de pensii din Europa nu este sustenabil. Adică nicăieri banii strânși din contribuții nu ajung pentru plata unor pensii decente. Și atunci guvernele suplimentează bugetele de pensii de la bugetul statului, peste nivelul contribuțiilor plătite de salariați. Iar pensionarii înșiși își pot suplimenta veniturile prin așa-numitele pensii administrate privat, adică prin participarea (obligatorie!) la niște fonduri de investiții care le plasează o parte din contribuțiile de asigurări.
Nu știu la alții cum o fi, dar, la noi, de fiecare dată când vine vorba despre pensii, pensii aflate mai tot timpul mult în urma unor standarde care să permită traiul decent, auzim cam aceleași explicații oficiale: că „nu sunt bani”, că bugetul are un deficit excesiv și că ponderea cheltuielilor cu pensiile în veniturile statului este mult prea mare. Auzind toate aceste lamentări ale guvernanților ai zice că țara noastră este plină de bătrâni, care nu fac decât să ne consume prețioasele noastre resurse financiare și că nu prea mai avem pe nimeni care să lucreze și care să plătească contribuții pentru sărmanii noștri pensionari. Ei bine, hai să vedem cum stau lucrurile cu adevărat.
Ei bine, cam toate națiunile europene sunt oarecum „îmbătrânite”, în sensul în care oamenii trăiesc mai mult și copiii născuți sunt din ce în ce mai puțini. În 2022, jumătatea din populația Uniunii Europene este mai tânără de 44,4 ani, iar jumătate mai în vârstă. E mult, e puțin? Ei bine, cu 10 ani înainte vârsta mediană era de doar 41,9 ani, ceea ce înseamnă cam 2,5 ani într-un deceniu.
Cea mai mică vârstă mediană o întâlnim în Cipru (38,3 ani) și cea mai mare în Italia (48 ani), în Portugalia (46,8 ani) și în Grecia (46,1 ani):
Cum stă România la acest indicator? Cu o creștere de 3,3 ani a indicatorului vârstei mediane, suntem pe locul 9 ca dinamică (creștere europeană), peste nivelul mediu al UE, dar suntem încă sensibil sub pragul de 44,4 ani la vârsta mediană.
Culmea este că țările cu cea mai ridicată creștere pentru vârsta mediană sunt și cele cu performanțe economice mai slabe (cele din sudul mediteraneean), în care lucrurile merg din ce în ce mai rău, dar și multe din țările estice. Cele mai importante creșteri de vârstă mediană absolută se întâlnesc în Portugalia, Spania și Grecia, Italia este pe locul 5, iar printre țările cu creștere mai mare decât cea europeană regăsim Cehia, Polonia, Slovacia, România, Ungaria, Slovenia Croația și Lituania.
Și acum să vedem cum stăm la indicatorul dependenței celor vârstnici, adică raportul dintre populația de peste 65 de ani și populația cu vârstă de muncă (15-64 de ani, un indicator de asemenea în creștere puternică în Uniune. Dependența vârstinicilor de salariați a fost de 33% în 2022, cu 0,5 puncte procentuale mai mult decât în 2021. În 2012 era doar 27,1%.
Cea mai mare dependență o regăsim în Italia (37.5%), Finlanda(37.4%) și Portugalia (37.2%), iar cea mai mică în Luxemburg (21.3%), Irlanda (23.1%) și Cipru (24.5%). Comparând cu anul 2012 , acum zece ani, cea mai mare creștere a gradului de dependență a vârstinicilor de forța de muncă o găsim în Finlanda (+9.7pp), urmată de Polonia (+9.6pp) și Czechia (+9.2pp), iar cea mai mică creștere în Luxemburg (+1.0pp), Austria (+3.1pp) și Germania (+3.3pp).
Dacă ne uităm cu atenței, România se află abia pe locul 20 printre statele UE în privința gradului de dependență a vârstnicilor de generațiile apte de muncă, cu doar 30% raportul dintre bătrâni și cei de vârstă aptă de muncă.
În mod paradoxal, tot pe locul 20 suntem în Uniune și la ponderea cheltuielilor cu pensiile în PIB, cu o valoare de sub 8% a acestei ponderi, mult sub media europeană de 12,5%!
Și atunci, de unde această legendă că „nu sunt bani de pensii?”. Păi este doar o legendă inventată de guvernele care strâng veniturile statului în alt mod decât media europeană și le cheltuie, de asemenea, în alt mod. Avem, deci, de- a face cu o decizie pur politică a guvernanților, de a cheltui cât mai puțin pe pensii și cât mai mult pe alte capitole.
Problema susținerii celor bătrâni (peste 65 de ani) este o provocare majoră pentru toate statele europene, nu doar pentru România, iar ponderea bătrânilor în societatea noastră este, totuși, mai mică decât media europeană. Motiv pentru care și ponderea pensiilor în PIB este cu mult mai mică decât media europeană.
De altfel, dacă raportăm la puterea de cumpărare, bătrânii noștri sunt penultimii europeni în clasamentul sărăciei, adică al veniturilor disponibile. Adică doar pensionarii bulgari au o viață mai lipsită de resurse :
Să revenim, însă, la întrebarea: de ce nu sunt bani suficienți pentru pensii decente? Păi, de exemplu, în primul rând pentru că guvernele nici nu se uită la numărul românilor care nu muncesc, deși sunt apți de muncă. O populație uitată de președinți și de premieri și de toți doctorii închipuiți de pe la diverse ministere. Dacă cineva s-ar obosi să citească niște statistici la nivel european ar observa că doar două treimi dintre românii cu vârsta între 20 și 65 de ani lucrează. 67,1% mai precis. Mai rău ca noi stau doar grecii -62,6% și italienii- 62,7%. media Uniunii Europene este la peste 73%. Polonia este la peste 75%, iar Ungaria la peste 78% cu acest indicator.
Deci, dacă la noi contribuie la fondul de pensii mult mai puțini salariați decât în alte țări europene, este normal să acoperi de la bugetul statului diferența între nevoia de a da pensii decente și realitatea disponibilului din fondul de pensii. Și aici intervine voința politică, definită prin alegerea sectoarelor către care statul dă bani și a celor cărora statul nu le transferă bani.
Da, oameni buni, banii colectați pentru pensii sunt induficienți pentru că peste 30% dintre români nu muncesc. Din păcate, cei mai mulți români aflați în afra forței de muncă sunt femei, aici fiind pe locul II în Europa, după italience. La bărbați suntem pe locul III, înaintea noastră fiind și italienii și bulgarii. Oare nu crește gradul de vulnerabilitate al femeilor care lipsind din forța de muncă vor fi și condamnate să se mulțumească la bătrânețe cu un ajutor social în loc de pensie?
Ar mai fi o observație extrem de interesantă: cei cu studii superioare lucrează în proporție de peste 90%, în România fiind același nivel ca în restul Europei, românii cu studii medii lucrează în proporție de aproape 70%, cu 6% sub media europeană, iar cei cu studii primare lucrează doar în proporție de puțin peste 40%, cu foarte mult sub media europeană.
Este clară, cu alte cuvinte, corelația dintre nivelul studiilor absolvite și gradul de participare pe piața muncii. Să vă mai aduc aminte, încă o dată, că avem cea mai mică pondere a tinerilor (25-34 de ani) cu studii superioare din Europa (25% față de o medie europeană de 41%)?
În fine, să nu uităm și cealaltă cauză majoră a „lipsei de bani” pentru pensii : numărul uriaș de români (peste 3 milioane) care lucrează în străinătate, deci contribuie la pensiile altor europeni: ale nemților, ale englezilor, spaniolilor și italienilor. Și din aceste contribuții plătite în restul continentului, statul român nu se alege cu nimic, deși toți acei oameni au fost educați în școlile din România, cu bani de la bugetul acestei țări. Deci, România i-a învățat câte o meserie pe cei care au părăsit-o și nu se poate alege cu nimic de pe urma muncii acestora. pentru că niciun guvern de la București nu are curajul să ceară nimic de la cei care beneficiază de contribuțiile acestor oameni.
Concluzionând, avem un asociere de probleme, an de an agravate, care fac din țara noastră un iad al bătrânilor. „This country not for old men”, s-ar spune în engleză, parafrazând un celebru titlu de film. Iar cele trei probleme sunt: desconsiderarea școlii, distrugerea și anemierea acesteia, părăsirea unei treimi dintre cetățenii noștri în afara forței de muncă și o politică de favorizare a altor cheltuieli guvernamentale în dauna pensiilor : apărarea, ordinea publică, stipendierea politicienilor, justiția și administrația publică.
De ce nu sunt bani pentru pensii? Simplu: pentru că guvernul preferă să cheltuiască pentru importul de arme scumpe, fără nicio componentă românească, pentru că guvernul cheltuie mult pentru salariile și pensiile magistraților, pentru că guvernul cheltuie enorm pentru poliție și jandarmerie, cărora le cumpără BMW-uri de la prietenul cel mai bun al președintelui, pentru că guvernul nu își cere dividendele de la OMV Petrom, pentru că guvernul preferă să importe muncitori din Asia decât să îi învețe o meserie pe românii care nu muncesc. În fine pentru că guvernul preferă să țină în mizerie și insuficiență învățământul, preferând să aibă profesori nemulțumiți decât să aibă oameni educați. Până la urmă, educația poate fi și periculoasă pentru guvern: dacă oamenii cu școală vor observa cine îi conduce? Cât de lipsiți de școală și de performanțe sunt guvernanții noștri?
Este trist, dar adevărat: bătrânii noștri sunt condamnați la sărăcie și neajunsuri doar prin decizia politică a guvernanților. Nu există, așadar, nicio justificare pentru gradul scăzut de alocare a banilor publici pentru pensii, în afara de decizia guvernanților.
