Cu ani în urmă am acceptat plata pe firma și drepturi de autor precum multi alții ziariști, de nevoie. Am disprețuit metoda de când mi-a fost propus acest mod de salarizare, prima oară prin 2003, dar nu exista decât varianta take it or leave it. Până atunci lucrasem timp de 13 ani doar cu banii toți pe cartea de muncă. Ulterior am refuzat în mai multe rânduri să comentez „pro” pe subiectul asta. Așa cum, astăzi, refuz să aplaud scutirea de impozit pe venit – cu care ziariștii au fost cadorisiți de către Parlamentul dominat de PSD.
Drepturile de autor, sau pe firmă au început sa fie la modă după anul 2000. Cred că ziarul Adevărul a fost ultima redută a salariului integral pe cartea de muncă, căzută după preluarea trustului de către Dinu Patriciu. Cu Vîntu (și nu numai el) suflând în pânzele mass-media banii „fără număr” au umflat piața de profil până a devenit o bulă comparabilă cu bula imobiliară.
A venit însă criza. Toate bulele s-au spart. Traiectoria pieței media a intrat pe o pantă descendentă, devastatoare. Din stimulent pentru dezvoltarea a pieței media, drepturile de autor s-au dovedit a fi un balast pentru angajați.
A urmat decimarea redacțiilor. Numeroși ziariști contractaseră credite imobiliare în baza drepturilor de autor, acceptate de către bănci. Cunosc cazul unui fost ziarist care face un efort enorm sa își păstreze casa. Acum ar putea să o dea înapoi pe Legea dării în plată. Dar nu pentru asta a luat-o, ca sa facă jonglerii cu ea. Ci ca să ofere un confort familiei sale.
Sunt convins că va reuși să iasă la liman până va ieși la pensie. Care pensie? – ca a lucrat pe drepturi de autor și SRL. Noroc cu indemnizația pentru ziariști pe care unii o compară greșit cu pensiile speciale. Deci, cu ce s-au ales cei care se bucurau atunci?
Cu ce se vor alege cei ce se bucură astăzi de pomana Parlamentului? Prezentul o incertitudine – viitorul o amăgeală. Dacă s-ar înțelege că salarii mai mari nu pot veni decât de la o media credibilă, competitivă! Dacă era într-adevăr nevoie de un suport real acela trebuia să vizeze business-ul de presă. Dar un suport legal, transparent, conectat la performanța cuantificabilă: număr de abonamente, volum de vânzări, audiență etc.
În Uniunea Europeană, guvernele subvenționează indirect organizațiile media. Dar sunt și țări precum Franța și Italia sau Finlanda care oferă subvenții directe. Finlanda și Franța subvenționează aproape exclusiv presa tipărită, iar Italia acordă sprijin și local radiodifuzorilor. Singura țară care acordă un suport consistent și presei on-line, este Franța asta înseamnând sute de milioane de euro anual. De aceea pe măsură ce structura mass media se schimbă, platformele on-line devenind predominante, eficiența acestui tip de subvenție va scădea.
Deci, nu trebuie inventată apa caldă. Pot fi identificate forme de suport direct sau indirect pentru a sprijini funcționarea serviciului public numit presă. Dar politicianul român are o logică rudimentară. Argumentul: și IT-iști beneficiază de scutirea este doar demagogie pură.
Una este o scutire de 10% aplicată la un salariu net de 7.000 lei (salariul mediu din IT) și alta la 2.000 lei (salariul mediu din presă). Scutirea de impozit pe veniturile angajaților din IT susține dezvoltarea unui important sector economic, de care depinde chiar dezvoltarea produselor mass-media.
Aplicată salariilor ziariștilor scutirea de impozit reprezintă doar un ajutor social mascat. O jignire pentru meseria de ziarist. De aceea nu este deloc greșită etichetarea ca „pomană” a deciziei celor ce se feresc de anticipate ca dracul de tămâie.
