Niciuna dintre caracteristicile unui stat eșuat nu lipsește din modul în care guvernul României a gestionat cazul OMV-Petrom din 2003 încoace.
În primul rând, o țară de dimensiunea României (a șaptea cea mai mare națiune din Europa occidentală, UE-28) și-a abandonat politica energetică pe mâna unui grup de escroci, care controlau divizia de consultanță a unei minore bănci de investiții. Și dacă orice stat funcțional își gestionează propria politică economică, inclusiv cea energetică, guvernul țării noastre a fost capabil să delege acest lucru unei bănci străine.
Situația de la începutul anilor 2000 era următoarea: România se angajase, prin programul PSAL, să privatizeze un grup de 64 de companii, dintre care 60 erau incluse în portofoliul Fondului Proprietății de Stat și tratate mai neglijent, mai „la pachet”, iar 4 dintre ele, considerate mari și de importanță sistemică pentru țară, erau tratate separat. Vorbim despre Sidex, unul dintre primele zece combinate siderurgice ale Europei, despre Alro Slatina, unul dintre primii cinci producători de aluminiu din Europa, despre Tarom, compania aeriană națională și despre Petrom, cea mai mare și mai importantă companie din România, aflată atunci printre primele 50 cele mai mari firme europene. Ei bine, statul nostru a reușit să rateze toate cele patru privatizări de companii mari, cu fiecare dintre ele înregistrându-se câte un mare și răsunător eșec. Sidex și-a închis de curând ultimul furnal, a demolat câteva laminoare, a fost căpușat și vlăguit de către cumpărătorul zis „strategic”, indianul Mittal, iar ce-a mai rămas a fost „pasat” de către Mittal unui alt indian, Gupta, care, ca și Mittal, habar nu aveau ce înseamnă marea siderurgie până să–i cadorisească România cu un gigant de talia Sidex. Tarom nu a mai ajuns să se privatizeze, căci a fost restructurat continuu de atunci, luîndu-i-se tot ce avea mai bun de către statul nostru și cedând către firmele consiliate de către Țiriac tot ceea ce se putea, inclusiv cursele inter-continentale. Alro a fost privatizată cu un alt investitor strategic de „mare anvergură”, un rus dintre oligarhii Kremlinului, astfel încât astăzi, în plin conflict între Occident și Rusia, România este prinsă cu una dintre perlele industriei în proprietatea unei firme cât se poate de rusești.
De departe, însă, cazul Petrom este cel mai grav și mai purulent dintre toate. Pentru că Petrom este cea mai mare și mai importantă companie din țară.
Totul a început în anul 2003, atunci când guvernul României a decis să cedeze inițiativa privatizării Petrom către o firmă de consultanță și a organizat o licitație pentru selectarea consultantului. Licitația a fost câștigată de către una dintre marile bănci americane de investiții, Bank of America, la vremea respectivă printre primele 10 bănci de investiții ale lumii, mai precis a doua cea mai mare pe piața obligațiunilor, a patra cea mai mare pe piața acțiunilor și a zecea pe piața globală a fuziunilor și achizițiilor: figura 1.
Numai că starostele Petrom-ului de atunci, ministrul Dan Ioan Popescu, nu a fost de acord cu rezultatul licitației și a ordonat descalificarea Bank of America. Motivul invocat? Bank of America urma să coste prea puțin statul român, pentru că ceruse un onorariu de doar 1 dolar și își dorea ca tot cîștigul să îi revină din comisionul de succes, adică din suma pe care România urma s-o încaseze din privatizare. În urma descalificării Bank of America, contractul de consultanță i-a revenit unei alte bănci de investiții, Credit Suisse First Boston (CSFB). CSFB a fost lăsată, practic, să decidă ce urma să se întâmple cu cea mai mare firmă din țară.
Așa, pentru deliciul (amar) cititorilor să ne aducem aminte că, pe vremea aceea, noi toți credeam că nu există „vacă sfântă” mai mare decât expertiza băncilor de investiții, iar miniștrii noștri salutau cu o mână la chipiu și alta pe vipușcă de fiecare dată când se rosteau numele băncilor de investiții, pline de „specialiști”, mai ales specialiști în privatizare pe banii altora. Ironia sorții a făcut ca cei implicați în acea privatizare să fie toți dovediți și condamnați ulterior, ca fiind un „grup infracțional organizat” constituit în vederea spionării și devalizării statului român. Liderul echipei de consultanți ai CSFB, cehul Michal Susak a fost condamnat definitiv la 4 ani și jumătate închisoare cu executare, amicul său cel mai bun și creierul operațiunii, bulgarul Stamen Stancev a primit cinci ani și două luni cu executare, iar „expertul” rus Vadim Beniatov a primit patru ani și șase luni cu executare. Alături de ei au fost condamnați și câțiva demnitari români, inclusiv un ministru (Codruț Sereș, implicat în gestionarea procesului de post-privatizare)- https://www.mediafax.ro/social/analiza-dosarul-privatizarilor-strategice-la-final-dupa-sase-ani-si-78-de-termene-de-judecata-13788040 . Așa cum era de așteptat, justiția noastră a funcționat atât de bine, încât condamnarea marilor experți ai CSFB a venit abia în anul 2015 și niciunul dintre străinii implicați (demult plecați de aici ) nu a făcut vreo zi de pușcărie în România pe care au păgubit-o de multe miliarde de euro.
Acum, oameni buni, guvernul României din 2003 nu ar fi trebuit să citească în stele sentința de condamnare a genialilor consultanți de la privatizarea Petrom din 2015, ci ar fi fost suficient să citească dosarul din 2003 prin care banca CSFB a admis că a fraudat piața americană și a plătit despăgubiri de sute de milioane de dolari către SEC (Securities and Exchange Commission- autoritatea de supraveghere a piețelor financiare din SUA). Iată de exemplu pentru ce a fost găsită vinovată banca plină de experți în privatizare CSFB:
„-CSFB, Merrill Lynch and SSB issued fraudulent research reports in violation of Section 15(c) of the Securities Exchange Act of 1934 as well as various state statutes;
-Bear Stearns, CSFB, Goldman, Lehman, Merrill Lynch, Piper Jaffray, SSB and UBS Warburg issued research reports that were not based on principles of fair dealing and good faith and did not provide a sound basis for evaluating facts, contained exaggerated or unwarranted claims about the covered companies, and/or contained opinions for which there were no reasonable bases in violation of NYSE Rules 401, 472 and 476(a)(6), and NASD Rules 2110 and 2210 as well as state ethics statutes;
-CSFB and SSB engaged in inappropriate spinning of „hot” Initial Public Offering (IPO) allocations in violation of SRO rules requiring adherence to high business standards and just and equitable principles of trade, and the firms’ books and records relating to certain transactions violated the broker-dealer record-keeping provisions of Section 17(a) of the Securities Exchange Act of 1934 and SRO rules (NYSE Rule 440 and NASD Rule 3110)”- https://www.sec.gov/news/press/2003-54.htm
Așadar, dragii mei, statul american i-a prins pe experții aduși de Dan Ioan Popescu că au emis rapoarte frauduloase, că au publicat rapoarte care ignorau principiile tranzacționării corecte, că au impus penalizări exagerate și negarantate propiilor clienți și că au fost angajate în „oferirea de acțiuni sub preț, subevaluate” la anumite oferte publice. Statul american, fiind un stat transparent, a făcut publice toate aceste detalii pe data de 28 aprilie 2003, adică cu câteva luni înainte ca ministrul Popescu să îi aleagă pe geniile malefice de la CSFB în vederea privatizării Petrom. Lista amenzilor pe care au fost de acord să le plătească băncile de investiții găsite vinovate este cât se poate de elocventă pentru ceea ce avea să urmeze în timpul crizei financiare globale începută în 2007 în America: figura 2.
1,32 miliarde de dolari dintre care 200 de milioane a plătit doar CSFB- a doua cea mai mare amendă. Ca să închid subiectul, guvernul României a ales în anul 2003 să dea privatizarea pe mâna vice-campioanei la practici corupte pe piața de capital americană și să descalifice Bank of America, o bancă cu mult mai mare și cu mult mai multă experiență decât CSFB și, în plus, neidentificată ca parte în ilegalitățile din piețele americane, cele mai mari din lume!
De ce este important cine a fost consultantul pentru privatizare? Păi este chiar cel mai important lucru din dosarul OMV-Petrom din cel puțin trei motive esențiale:
-consultantul a ales metoda de privatizare, cu „investitor strategic”
-consultantul a coordonat evaluarea rezervelor de țiței și gaze la nivelul anului 2003, deși privatizarea s-a făcut în 2004, iar prețul barilului de petrol sărise cu peste 30%
-consultantul a scris, în numele statului român, textul contractului de privatizare.
Cu alte cuvinte, banca CSFB, reprezentată de către cehul Michal Susak, condamnat definitiv la închisoare, a negociat și a acceptat, în numele a 22 de milioane de români, cel mai înrobitor contract de privatizare care a existat vreodată în țările est-europene.
Revenind la perioada privatizării, să reținem că la sfărșitul anului 2003-începutul anului 2004, consultantul propune și guvernul de la București acceptă ca privatizarea să se facă cu un investitor strategic, adică Petrom să fie vândută unei firme din domeniul petrolului și gazelor. La vremea aceea în Europa nu prea erau, însă, companii de tipul Petrom, companii care să integreze extracția, rafinarea, industrializarea și distribuția produselor din țiței și gaze. Căci Petrom avea atunci exploatarea a întregii rezerve de țiței din țară (a treia ca mărime din UE) și a jumătate din rezerva națională de gaz (a doua din UE), plus exploatarea unor câmpuri petrolifere în India, Kazahstan și Grecia; mai avea Petrom două rafinării (Petrobrazi și Arpechim), două combinate petrochimice (la Pitești și la Ișalnița- Doljchim), peste 120 000 km de conducte, peste 330 de stații PECO (benzinării), institute de cercetare și de proiectare, platforme marine în Marea Neagră, zeci de mii de km2 de depozite și milioane de tone de materiale și echipamente. În Europa, la acea vreme, nu existau multe astfel de companii: British Petroleum (BP), Shell, Total din Franța, ENI din Italia, Stateoil din Norvegia (acum Equinor ASA) și câteva firme rusești, inclusiv Lukoil și Rosneft. În niciun caz, OMV nu avea dimensiunea sau complexitatea Petrom-ului. Austriecii văzuseră sonde de petrol sau exploatări de gaze doar în serialele americane de la televizor. Cât despre capacitatea de rafinare, erau cam pe la trei sferturi din Petrom, petrochimia le era incipientă, iar experiența în sectorul respectiv nu ajungea nici la degetul mic al Petrom.
Și aici intervine escrocheria consultantului și neștiința (sau reaua credință) a guvernanților: deși toate marile companii integrate din lume (inclusiv cele americane) își declinaseră intenția de a participa la privatizarea Petrom, CSFB a decis privatizarea cu „investitor strategic”, adică cu singura firmă din domeniu care dorea să cumpere producătorul nostru și anume cu OMV. Astfel încât OMV s-a trezit singurul ofertant și, ce surpriză!, a mai și câștigat. Acum să râdem un pic de scuza politicienilor: cică UE, FMI și Banca Mondială ne presau pentru privatizare. Minciuna prin omisiune a funcționat, până astăzi, perfect, căci da, cele trei instituții ne presau pentru privatizare, ca dealtfel pe toate statele estice. Numai că, la data privatizării Petrom, celelalte state est-europene deciseseră deja să privatizeze doar pachete minoritare, treptat și doar pe bursă, adică transparent, iar statele respectivă să mențină pachetele majoritare de acțiuni și decizia. De exemplu, compania similară din Polonia Polskie Górnictwo Naftowe i Gazownictwo S.A. ( Polish Oil Mining and Gas Extraction S.A.- PGNiG), lipsită însă de extracție. Cu o cifră de afaceri similară cu cea a Petrom, avea aproape 72% din acțiuni deținute de statul polonez și restul era cumpărat de privați pe bursa de la Varșovia. De curând, PGNiG a fuzionat cu cea mai mare companie energetică din țară, PKN Orlen, rezultând o companie gigant, în primele 150 de firme ale lumii, la care ministerul de finanțe de la Varșovia deține pachetul majoritar de acțiuni (49,9%), restul fiind free float pe bursa poloneză. Aidoma și în Ungaria: compania Mol a rămas deținută majoritar de către statul maghiar (36% din acțiuni), după câteva listări de pachete minoritare, iar acțiunile free float constituie două treimi din capital, deci guvernul Orban decide ce se întâmplă la MOL.
Nu este, deci, greu de presupus că ceea ce au ales ungurii și polonezii drept metodă de privatizare putea să aleagă și guvernul de la București. Să vă mai spun că Budapesta și Varșovia nici n-au avut nevoie de consultanți internaționali pentru asta, ci au decis singuri?
Ajungând la momentul contractului de privatizare, cel mai important lucru care a ieșit la iveală din dezvăluirile Ancăi Alexandrescu din dosar este acela că atât guvernul nostru, cât și austriecii de la OMV au plănuit, de la bun început închiderea combinatelor petrochimice de la Pitești și de la Ișalnița- Doljchim. Prin contract, în 2004 adică, se trage o linie de demarcație între „activele de bază” și cele „eligibile”. Printre activele de bază, la care OMV se angaja să nu renunțe apare doar rafinăria de la Brazi, în vreme ce la categoria „active eligibile” apar Arpechim (rafinăria plus petrochimia) și Doljchim. Și astfel, nimic surprinzător, regimul Băsescu a asistat, nepăsător la decizia OMV din 2009, de a închide rafinăria de la Pitești (cam un sfert din capacitatea de rafinare a țării de atunci) și combinatele petrochimice de la Pitești și Ișalnița- cam jumătate din petrochimia românească. Decizia criminală de a închide Arpechim și Doljchim a văduvit România de minim 2% din PIB, pentru că închiderea Arpechim a aruncat în aer lanțul de aprovizionare și a falimentat marele combinat de la Râmnicu Vâlcea, Oltchim, precum și Uzinele Sodice Govora și CET Govora.
Ar fi de râs dacă nu ar fi de plâns, dar contractul de privatizare impune anumite praguri minime de producție, însă numai pentru primii cinci ani: minim 4,5 miliarde de mc de gaze, minim 4 milioane de tone de țiței și minm 30% din piața de carburanți. Desigur că, imediat după 2009, la expirarea celor cinci ani, OMV a scăzut producția de gaze treptat până la 3,5 miliarde de mc și pe cea de țiței până la puțin peste 3 milioane de tone. Astfel că dependența României de gazul rusesc a crescut de la 2% în 2014-15 la peste 26% în 2021.
Oare zecile de mii de funcționari ai statului numiți de partidul unic PSD-PNL-UDMR sau zecile de mii de angajați ai serviciilor secrete nu or fi observat că OMV deținea căte 25% din două zăcăminte rusești gigantice de gaze (Akimov IV și Urengoy) și nu dorea să cheltuie niciun cent pentru noi exploatări de gaze în România, nici măcar în Marea Neagră?
Evident că lipsa de noi exploatări de gaze și de țiței de după 2004 a adus cu sine și falimentarea și atrofierea unei întregi ramuri industriale: firmele de foraje și cele de utilaj petrolier și-au închis porțile, inclusiv celebra „1 Mai” din Ploiești (închisă sub denumirea de U-Petrom).
Hai să vedem acum sinteza statului eșuat, în care eșuarea s-a metastazat: una dintre puținele companii integrate europene de țiței și gaze este vândută unui competitor, o firmă minoră, de pluton, lipsită de bani și de experiență internațională. Producția de gaze după privatizarea Petrom scade la jumătate, cea de țiței se reduce cu o treime, întreaga petrochimie este închisă, capacitatea de rafinare se reduce la jumătate prin închiderea unei rafinării. Petrochimia românească se distruge total, căci fabricile dependente de Petrom falimentează, industria de foraj și cea de utilaj petrolier dispar și ele. În schimb, politica României se îmbogățește cu doi premieri cu soții lucrând pentru OMV (Mihai Răzvan Ungureanu în regimul Băsescu și Viorica Dăncilă în regimul Iohannis), cu un șef SIE cu soțul lucrând pentru OMV (același Mihai Răzvan Ungureanu), cu un vice-premier cu soția lucrând pentru aceeași OMV (Dan Barna, în regimul Iohannis) și cu un ministru al energiei posesor de soție deținătoare de trei benzinării în franciză OMV, distrugătorul industriei și ucigașul puterii noastre de cumpărare, Virgil Popescu, personajul emblematic al regimului Iohannis.
Dacă statul care a tolerat și încurajat timp de 18 ani această oroare numită OMV nu este un stat eșuat, atunci ce este?
