Daniel Udrescu: Viitorul expertului contabil, între puterea algoritmului și dreptul la adevăr economic

Profesia contabilă traversează o transformare care pune în discuție nu numai viitorul său economic, ci însăși justificarea autorității profesionale. Timp de secole, contabilul a fost depozitarul informației financiare, iar expertul contabil a dobândit autoritate prin capacitatea de a verifica, interpreta și explica această informație. Inteligența artificială modifică radical acest raport, deoarece poate prelucra volume de date imposibil de analizat individual și poate formula concluzii într-un interval care reduce considerabil avantajul experienței întemeiate exclusiv pe acumularea cunoștințelor.

În România, această transformare are o particularitate care merită examinată cu atenție. Statul și contribuabilul nu participă la digitalizare de pe poziții egale. Prin e-Factura, SAF-T și e-TVA, administrația fiscală dispune de instrumente care permit colectarea, corelarea și examinarea unor cantități considerabile de informații economice. Contribuabilul furnizează datele, în timp ce administrația stabilește mecanismele de prelucrare, criteriile de risc și procedurile prin care rezultatele sunt valorificate fiscal.

Această asimetrie tehnologică poate deveni o asimetrie de putere.

Digitalizarea administrației fiscale reprezintă un progres necesar, dar eficiența colectării informațiilor nu garantează corectitudinea interpretării lor. Un sistem informatic poate identifica o diferență între două raportări fără să cunoască toate împrejurările contractuale, comerciale și juridice care au determinat-o. Algoritmul operează asupra reprezentării digitale a tranzacției, în timp ce activitatea economică se desfășoară într-o realitate mult mai complexă decât structura unei declarații fiscale.

O factură transmisă și validată în e-Factura nu dovedește, prin ea însăși, că bunurile au fost livrate sau serviciile prestate. Tot astfel, o diferență între informațiile declarate nu demonstrează automat existența unei fraude. Decalajele temporale, regularizările, compensările, corecțiile contabile și particularitățile contractuale pot produce neconcordanțe fără ca operațiunea economică să fie nelegală.

Problema apare atunci când administrația atribuie rezultatului informatic o autoritate probatorie pe care acesta nu o poate avea în mod autonom. Indicatorul de risc este un instrument de selecție și verificare, nu o constatare definitivă. Diferența identificată de sistem trebuie explicată, verificată și confruntată cu documentele și împrejurările concrete înainte de a fundamenta o obligație fiscală suplimentară.

Altfel, există riscul unei inversări a raportului dintre fapt și evidență, în care realitatea economică nu mai este examinată pentru a verifica informația, ci contribuabilului i se cere să își justifice activitatea pornind de la prezumția că reprezentarea informatică este corectă.

În această evoluție identific viitorul expertului contabil, acela de mediator între algoritmul administrației fiscale și realitatea economică a contribuabilului.

Nu este vorba despre o mediere prin compromis, deoarece adevărul economic nu se negociază. Este vorba despre o funcție profesională de verificare, reconstituire și demonstrare a faptelor. Expertul trebuie să înțeleagă atât mecanismele informatice prin care ANAF identifică neconcordanțele, cât și realitatea contractuală, financiară și contabilă a contribuabilului. El trebuie să poată explica de ce două informații aparent incompatibile pot reflecta aceeași operațiune legală sau, dimpotrivă, de ce documente perfect concordante pot ascunde o tranzacție fictivă.

Această funcție presupune o schimbare fundamentală a profesiei. Expertul contabil nu mai poate rămâne un simplu verificator al înregistrărilor. El trebuie să devină un specialist al substanței economice și al probelor, capabil să reconstituie operațiunile, să examineze fluxurile financiare și comerciale și să stabilească dacă tratamentul contabil și fiscal reflectă faptele.

În același timp, profesia trebuie să accepte dispariția treptată a avantajului economic oferit de activitățile repetitive. Tariful calculat în funcție de numărul documentelor prelucrate sau al orelor consumate își va pierde o parte importantă din justificare. Automatizarea va reduce costurile procesării datelor, iar concurența va transfera această reducere către beneficiarii serviciilor.

Nu înseamnă că toate serviciile contabile vor deveni gratuite și nici că orice contabil va putea fi înlocuit imediat. Înseamnă că piața va diferenția tot mai clar între executarea unor proceduri și asumarea unei judecăți profesionale.

Expertul care se limitează la corectarea erorilor de transmitere a datelor va concura cu programe informatice din ce în ce mai performante. Expertul care poate demonstra realitatea unei tranzacții complexe, identifica o eroare de interpretare fiscală sau fundamenta o concluzie judiciară va furniza un serviciu de altă natură, în care valoarea nu mai este determinată de volumul informației prelucrate, ci de calitatea raționamentului și de consecințele sale.

Dar pericolul cel mai mare pentru această evoluție nu vine exclusiv din partea administrației fiscale. El se dezvoltă și în interiorul profesiei, prin dependența intelectuală față de inteligența artificială.

Un sistem generativ poate redacta o contestație fiscală, poate structura o expertiză judiciară și poate construi argumente juridice aparent convingătoare. Poate însă utiliza dispoziții legale abrogate, interpreta greșit jurisprudența, confunda situații de fapt sau formula concluzii care nu rezultă din documentele examinate. Coerența exprimării nu constituie o garanție a corectitudinii raționamentului.

Atunci când expertul preia asemenea concluzii fără verificarea surselor, a calculelor și a probelor, independența sa profesională devine o ficțiune. Semnătura nu poate transforma un raționament neverificat într-o opinie competentă. Calitatea de expert presupune posibilitatea de a explica și apăra fiecare concluzie, inclusiv atunci când aceasta a fost pregătită cu ajutorul tehnologiei.

În acest punct se întâlnesc două riscuri care, aparent, aparțin unor domenii diferite. Administrația fiscală poate ajunge să acorde o încredere excesivă propriilor sisteme informatice, în timp ce expertul contabil poate manifesta aceeași încredere față de instrumentele sale de inteligență artificială.

Contribuabilul s-ar putea afla astfel între două sisteme automatizate, fiecare producând concluzii aparent fundamentate, fără ca vreun profesionist să mai examineze suficient realitatea economică.

Aceasta ar reprezenta adevărata degradare a profesiei, nu pierderea activităților repetitive, ci renunțarea la exercitarea independentă a judecății.

Se conturează, în consecință, o diferențiere profundă între profesioniștii care vor continua să administreze proceduri informatice și cei care vor putea verifica mecanismele de interpretare a datelor, reconstrui tranzacții complexe și susține concluzii în fața administrației sau a instanțelor. Nu diploma va determina această diferență, ci capacitatea efectivă de analiză, independența intelectuală și asumarea răspunderii.

Există aici și o problemă de drept care depășește interesele profesiei contabile. Codul de procedură fiscală consacră obligația organului fiscal de a examina situația de fapt și de a administra probele relevante. Digitalizarea nu poate elimina aceste obligații și nici nu poate transforma indicatorii informatici în prezumții generale de culpabilitate.

Contribuabilul trebuie să poată cunoaște și combate constatările pe care administrația își întemeiază decizia. Atunci când acestea rezultă din prelucrări automatizate, verificarea datelor utilizate, a corelațiilor efectuate și a motivelor pentru care au fost înlăturate explicațiile contribuabilului devine esențială pentru exercitarea dreptului la apărare.

Expertul contabil poate contribui decisiv la această verificare, fără să se substituie organului fiscal, avocatului sau instanței. Rolul său este să stabilească, prin mijloacele propriei profesii, ceea ce documentele și operațiunile economice demonstrează efectiv.

Această responsabilitate reclamă însă o formare profesională diferită. Cunoașterea contabilității și a fiscalității rămâne necesară, dar nu mai este suficientă. Expertul va trebui să înțeleagă structura bazelor de date, limitele sistemelor automatizate, mecanismele de identificare a riscurilor, administrarea probelor electronice și relația dintre substanța economică și calificarea juridică a operațiunilor.

Va trebui, mai ales, să accepte că propria experiență nu îl scutește de obligația de a învăța.

După o viață dedicată profesiei, descoperirea cea mai importantă poate fi tocmai conștiința limitelor cunoașterii. Fiecare problemă rezolvată deschide alte întrebări, iar fiecare concluzie rămâne supusă verificării. Experiența autentică nu produce infailibilitate, ci discernământul necesar pentru a recunoaște posibilitatea erorii.

Sfântul Grigorie de Nyssa a exprimat, prin conceptul de epektasis, ideea înaintării necontenite către bine, întrucât infinitatea divină nu poate fi epuizată de o ființă creată. Fără a confunda cunoașterea profesională cu experiența spirituală, această perspectivă oferă o lecție de o actualitate surprinzătoare. Maturitatea intelectuală nu reprezintă sfârșitul învățării, ci înțelegerea faptului că progresul cunoașterii ne obligă permanent să ne reconsiderăm certitudinile.

Inteligența artificială poate depăși performanța umană în numeroase activități de analiză și prelucrare a informațiilor. Această superioritate funcțională nu conferă însă, prin ea însăși, legitimitate juridică unei decizii și nici nu înlătură răspunderea persoanelor și instituțiilor care o utilizează.

Un algoritm nu poate fi transformat într-un substitut al obligației de motivare, după cum expertul contabil nu poate utiliza inteligența artificială pentru a se exonera de răspunderea propriilor concluzii.

Într-o economie în care administrația fiscală va dispune de capacități tot mai mari de supraveghere și analiză, echilibrul dintre stat și contribuabil va depinde inclusiv de existența unor profesioniști independenți, capabili să verifice concluziile tehnologice și să le confrunte cu faptele.

Aici se află viitorul expertului contabil, nu în competiția cu algoritmul pentru viteza de calcul, ci în capacitatea de a-i verifica rezultatele, de a-i identifica limitele și de a demonstra, atunci când este necesar, că realitatea economică este diferită de reprezentarea sa informatică.

Profesia contabilă nu va fi salvată prin apărarea procedurilor pe care tehnologia le face inutile. Ea își poate păstra relevanța prin asumarea unei responsabilități superioare, aceea de a împiedica transformarea informației incomplete în adevăr administrativ și a eficienței tehnologice în autoritate incontestabilă.

După decenii în care expertul contabil a fost chemat să certifice corectitudinea cifrelor, viitorul îi poate încredința o misiune mai dificilă, aceea de a demonstra că cifrele, oricât de corect ar fi prelucrate, nu spun întotdeauna întregul adevăr.

În fața unui stat care cunoaște tot mai multe date despre contribuabil, expertul contabil trebuie să rămână profesionistul care poate demonstra ceea ce datele, singure, nu sunt capabile să dovedească.