Cum ar fi arătat harta economică și politică a Europei dacă proiectele de uniune din secolele XIX și XX ar fi devenit realitate? Într-o analiză semnată de Daniel Udrescu, sunt readuse în discuție scenarii istorice în care România ar fi putut deveni centrul unui bloc regional alături de Ungaria și Bulgaria, cu influență de la Câmpia Panonică până la Marea Neagră și cu Basarabia în componența sa.
Primele inițiative au venit din Bulgaria. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când bulgarii luptau pentru eliberarea de sub dominația otomană, cercurile lor politice au discutat posibilitatea unei federații sau a unei uniuni dinastice cu România. Bucureștiul devenise un centru al mișcării naționale bulgare, iar statul român, consolidat după 1859, reprezenta un posibil partener. După 1878, discuțiile privind o eventuală uniune personală, cu un monarh comun și instituții separate, au continuat. Influența Rusiei în Bulgaria, interesele divergente și, ulterior, conflictul privind Dobrogea au împiedicat realizarea proiectului.
O situație diferită s-a conturat în Ungaria după prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, în 1918. Confruntate cu pierderea unor teritorii și cu izolarea diplomatică, anumite cercuri politice maghiare au examinat posibilitatea ca Ferdinand I, regele României, să devină și rege al Ungariei. Cele două regate ar fi urmat să își păstreze instituțiile, dar să fie conduse de același suveran. Propunerea a fost discutată în mediile politice și diplomatice, fără a reprezenta însă voința exprimată prin vot a populației maghiare.
Guvernul român, condus de Ion I. C. Brătianu, urmărea consolidarea României Mari, nu constituirea unei noi monarhii multinaționale. Exista și riscul ca o asemenea uniune să redeschidă problema Transilvaniei. Cehoslovacia și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor priveau cu îngrijorare orice formulă care ar fi putut consolida poziția Ungariei și modifica echilibrul teritorial stabilit după război.
Marile puteri aveau propriile interese. Rusia urmărea menținerea influenței sale în Balcani, în timp ce Franța și Marea Britanie susțineau o ordine europeană construită în jurul noilor frontiere și al statelor recunoscute după război. O uniune româno-maghiară, eventual asociată cu Bulgaria, ar fi reprezentat o forță regională considerabilă.
În 1918 au apărut Cehoslovacia și statul care avea să devină Iugoslavia. După cel de-Al Doilea Război Mondial, ideea unei federații balcanice a revenit în negocierile dintre Iugoslavia și Bulgaria, fiind abandonată în contextul opoziției sovietice și al rupturii dintre Tito și Stalin.
Istoria acestor uniuni nerealizate demonstrează că frontierele Europei au fost stabilite prin războaie, tratate, negocieri și compromisuri. Cu o populație de aproximativ 46 de milioane de persoane, România s-ar situa pe locul al cincilea în Europa, dacă luăm în calcul această ipoteză demografică. Un asemenea scenariu ar presupune o poziție diferită în organizarea politică a regiunii, însă proiectele de asociere cu Ungaria și Bulgaria nu au depășit obstacolele teritoriale, constituționale și diplomatice ale epocii.
O analiză Daniel Udrescu, CPA, expert contabil judiciar și auditor
