Chiar dacă a fost una dintre cele ma importante privatizări din România, vânzarea Romtelecom poate fi considerată un semieșec. În exclusivitate la Culisele Statului Paralel, analistul economic Petrișor Peiu a indicat două momente-cheie care au cântărit greu, în defavoarea statului: amânarea lansării privatizării și faptul că privatizarea nu s-a făcut pe burse, ceea ce a lăsat mai multă cale liberă jocurilor de interese politico-economice
Profesorul Petrișor Peiu, care a fost și administrator al Romtelecom în perioada 1997-2000, a explicat faptul că, la vremea respectivă, contractul de privatizare a operatorului național de telefonie Romtelecom a fost cel mai bine întocmit, iar acest lucru se datora, în primul rând consultantului, renumita instituție financiar-bancară Golden Sacks.
„Pe la sfârșitul anului 1997, începutul anului 1998, președintele Emil Constantinescu urma să facă o vizită în Franța și i s-a spus că ar fi bine să se amâne privatizarea Romtelecom, pentru că este posibil ca și France Telecom să fie interesată. Problema este că în timpul în care s-a amânat procesul a fost privatizat operatorul național de telefonie polonez, care a fost achiziționat de către Telecom Italia, pentru o sumă foarte mare față de cât a oferit competitorul de pe locul 2. Atunci s-a considerat că managementul de la TI a făcut o eroare gravă, a fost schimbat, iar consecința a fost că Telecom Italia s-a retras de la privatizarea Romtelecom, rămânând un singur competitor, OTE. Evident că neexistând presiune, acesta a plătit un preț mult mai mic decât se estima inițial”, a explicat Peiu.
Chiar și în aceste condiții, statul a obținut a doua cea mai mare sumă dintr-o privatizare, după cea obținută din vânzarea participațiunilor la BCR.
Presiunile din perioada guvernării Năstase, prețul integrării în Uniunea Europeană
După prima etapă a privatizării și venirea la putere a Guvernului PSD condus de Adrian Năstase, în 2000, relațiile cu operatorul grec au început să se tensioneze. OTE a început demersuri tot mai insistente pentru a deveni acționar majoritar, iar în conjunctura politică europeană, în care România era la porțile aderării la Uniunea Europeană, a fost favorabilă Atenei.
“OTE dorea să cumpere încă 16-17% din acțiunile deținute de statul român pentru ca, prin cele 35% pe care le avea deja, să devină acționar majoritar. Atunci, prin 2002-2003, au început presiunile. Vreau să spun că n-au avut mare succes, pentru că la vremea respective era ministru al telecomunicațiilor Dan Nica, cel care anterior fusese administrator la Romtelecom și care cunoștea destul de bine problema. Însă puterea de presiune a Grecia ese datora faptului că la un moment dat și Atena urma să dețină președinția UE, iar România trebuia să încheie niște capitole de negocieri și atunci cam pe asta s-au bazat. Ministrul de Externe al Greciei era George Papandreou și el a făcut aceste presiuni. A fost un moment neplăcut, dar până la urmă s-a încheiat cu o sumă destul de bună în contul statului român” a precizat Peiu.
Toate privatizările strategie făcute în România au fost greșeli
Coordonatorul site-ului Realitatea Financiară a mai explicat faptul că, dacă se face o analiză în ansamblu a marilor privatizări, se ajunge la concluzia că de fiecare dată s-au evitat căile transparente. “Dacă se făcea pe bursă, cred că rezultatul ar fi fost peste cel obținut din privatizarea cu OTE, pentru că Romtelecom avea o capacitate tehnică și profesională mult peste compania greacă. (…) Factorul politic a ocolit tot timpul privatizarea pe bursă, pentru că acolo era transparență și atunci l-au ocolit. Este exact diferența dintre noi și Polonia, acolo s-a luat decizia, încă din 1992, ca marile privatizări să se facă pe bursă, în timp ce la noi, de fiecare data când s-a vorbit despre astfel de privatizări, s-au găsit argumente că ar fi o greșeală, că nu este bine.”
