Discriminarea bolnavului funcționează fără limite, cu toate avizele necesare și susținere politică. Aici nu sunt probleme de cvorum: în majoritatea cazurilor, tacit, se perpetuează același sistem greșit de politici de sănătate, cu prejudicii semnificative pentru pacienți.
Ca să realizați dimensiunea, în 2018, sumele alocate din bugetul de stat pentru sănătate au fost de 8,1 miliarde de lei (inițial, au fost prevăzute 4,6 miliarde de lei, dar majorarea salariilor combinată cu o estimare nerealistă a decontării serviciilor medicale au condus la dublarea bugetului). Pentru anul 2019, au fost prevăzute 9,3 miliarde de lei și deja se vorbește de subfinanțare.
Unde se duc banii aceștia în afară de plata salariilor, noi, pacienții, nu știm pentru că nu simțim o îmbunătățire a accesului la tratamente și servicii. Ca să nu mai vorbim de listele de așteptare prezente la toți furnizorii care au contract cu casa de asigurări, indiferent dacă e vorba de operatul de stat sau de cel privat.
Serviciile medicale sunt decontate la fel, prin tarif stabilit de Casa de Sănătate și plătit de la Fondul Unic, fie că este vorba despre spitalele de stat sau despre cele din rețeaua privată. Numai că statul s-a grăbit să facă ordine în ograda privaților, nu de azi, ci de câțiva ani buni. CNAS nu le mai permite furnizorilor privați, prin contractul-cadru, să ceară plăți suplimentare. Ba mai mult, i-a obligat să aleagă – plată integrală a serviciilor (de către pacienți) sau decontare de la Casă.
Păi, atunci aceleași criterii să funcționeze și în ambulatoriile de specialitate de stat, unde, cu bilet de trimitere de la medicul de familie, pacienții plătesc din buzunar radiografii, analize, proceduri de recuperare. În plus, a devenit o regulă respingerea a ceea ce ar trebui să fie normal: plătești radiografia, de exemplu (când ea ar trebui să fie decontată de asigurator), însă dacă o vrei în format electronic, ești refuzat categoric. Pleci de la medic cu scrisoarea medicală și atât. Dacă vrea să schimbe medicul și pacientul se îndreaptă către o altă unitate medicală, va fi nevoit să-și repete investigațiile, inclusiv cele radiologice, care presupun o altă cantitate de raze X, de data aceasta inutilă, în loc să-i fie trimise toate, în format electronic, pe adresa de email.
Continuăm cu exemple concrete: cel mai important spital de ortopedie din București nu are contract cu casa pentru serviciile de recuperare medicală. Sigur că prețurile nu par mari la prima vedere, dar însumate și pe termen lung nu sunt sume neglijabile.
Din orice unghi ai privi lucrurile, nu se justifică fapul că plătești cu banii jos. În primul rând, vorbim de un abuz de putere din partea statului, care deține monopolul asigurărilor și e „trezorierul” contribuțiilor noastre lunare, pe care le gestionează prost, în defavoarea noastră.
În al doilea rând, chiar privindu-ne ca pe o marfă, acest mod de abordare este păgubos pentru stat: sunt afecțiuni ortopedice care pot fi rezolvate prin kinetoterapie și proceduri specifice de recuperare. Dar dacă aceste servicii nu sunt integrate în tratamentele decontate de casă, pacientul adesea nu și le permite și, în câțiva ani, ajunge în sala de operație, unde costurile sunt exorbitante. La jumătate dintre cazurile operate, calitatea vieții este afectată ireversibil, deci acea persoană nu va mai putea munci ca înainte și, în unele cazuri, tot statul îi va plăti indemnizația aferentă dizabilității dobândite. Ceea ce se întâmplă în ortopedie, e valabil și în cardiologie, oncologie, neurologie, diabet etc.
Concluzionând, de ani de zile coplata funcționează la stat și nu deranjează niciun partid politic. Cei mai mulți politicieni habar nu au de felul în care funcționează politicile de sănătate. Lozincile demagogice, pur electorale, țin locul unei strategii de acordare a asistenței medicale primare pe termen lung.
