Ziua de 24 februarie a fost una stranie, o dovadă că jocurile politice de la noi seamănă cu un cazino clandestin, pe undeva printr-un subsol, de unde mai răzbat vești către popor din când în când.
Curtea Constituțională a României a spus că nu a fost bună numirea de premier făcută de Iohannis. De ce? Pentru că intenția nu a fost una de a forma majoritatea. Cu alte cuvinte, sceneta dorinței de a forma majoritatea pentru guvernare nu a fost jucată bine. De cine nu a fost jucată bine? De Ludovic Orban. Și așa a ajuns Orban un sac de box ambulant după anunțul CCR.
Ciolacu și PSD-ul ar fi trebuit să jubileze, să anunțe un plan ferm, să anunțe măcar sfârșitul ideii care ne-a înnebunit: anticipatele. Nu. Ciolacu avut o singură grijă: să dezmintă faptul că va mai trimite o propunere de guvern. După așa o victorie, Ciolacu mai avea puțin și-și cerea scuze. Nu a lovit în Iohannis, a lovit doar în Orban. Asta deși Iohannis a făcut un show antipesedist penibil, spunând inclusiv că PSD e groaznic pentru că a făcut o mișcare democratică normală, a contestat la CCR.
Foarte interesantă a fost ieșirea lui Valer Dorneanu, șeful Curții, care a ținut să declare public că președintele are voie să-l mai pună o dată pe Orban, dar și că Orban este principalul vinovat pentru eșecul proiectului președintelui: el este cel care nu a executat rolul „vrem dar nu vrem majoritatea”. Orban, înainte, avusese un atac virulent la adresa Curții, cu vechile texte obosite: CCR e pesedistă etc. Dorneanu știe încă să facă politică: a pupat mâna șefului IOhannis, l-a făcut praf pe numărul doi, pe Orban.
Toți cei care au ieșit ieri cu declarații, de la Barna la Ponta, de la Dorneanu, la tot felul de foști aliați, toată lumea a ținut să-i dea o scatoalcă lui Orban.
Să evităm interpretările simpliste și să constatăm că CCR nu a făcut ceva inedit. Deși măsura e aplicată unor declarații politice, deși ar fi putut la fel de bine să dea și hotărârea inversă, CCR de fapt a decis o reechilibrare aproximativă a puterii. O făcea cu diverse măsuri și pe vremea preaputernicului Dragnea. Însă măsura nu-l dezavantajează în mod deosebit pe Iohannis. De fapt, mai toate lucrurile merg către o întărire a camarilei prezidențiale.
Și acum să ieșim din hipnoza declarațiilor și să-i judecăm pe cei avantajați de evenimentele de ieri. Iohannis are noi cărți în mânecă. Una îi convine chiar mai mult decât anticipatele. Iohannis vrea control total pe Guvern, de sus în jos, prin executanți la modul absolut, nu prin executanți „relativi”, politici, cum e Orban. Iohannis vrea un soi de CSAT în loc de Guvern: o formă complet netransparentă de guvernare prin edicte și lipsă de explicații.
Nu întâmplător au apărut la bursa zvonurilor aceleași nume de soldați credincioși: Ciucă, Turcan sau Aurescu. Ce contează că PNL ar putea să se erodeze fatal până în toamnă. Pentru cine nu s-a prins însă, visul democratic al lui Klaus Iohannis nu este să impună un partid, ci să aranjeze scena politică fix după cum îi convine. Cam cum a fost,dacă vă amintiți, cu „dezbaterea” unică organizată de președinte. El era președintele-moderator-TV, iar ziariștii erau invitații. Nu e mare problemă că PNL ar putea cădea, problema ar fi dacă Iohannis n-ar mai pluti vag în centrul scenei puterii.
Sigur că nu e vorba doar despre persoana Iohannis. Avem de-a face cu o tendință de a face politică a unui grup întreg de putere, compus din baștani din toate zonele, de la servicii până la mediul intelectual. Teza lor e una: avem nevoie de o autocrație „bună”, a oamenilor frumoși, care eventual să trântească schimbări radicale fără dezbatere prea multă. Și nu pentru că ar avea alt plan decât: statul român e prost, păi atunci să-l privatizăm și să ne păstrăm doar niște locuri în față.
